Unul pentru toţi

Am putea spune că în viaţa oamenilor şi în lumea ţărilor, două tendinţe contrare par să fie dominante: una este pentru integrare, cealaltă pentru separare. Soţul caută soţie, ca apoi să poată apărea divorţul, statele se unesc în federaţii, ca mai târziu acestea să se desfacă. Vechea Cehoslovacie a devenit Cehia şi Slovacia, Catalonia vrea să se desprindă de Spania şi Scoţia a vrut să iasă din Marea Britanie, dar s-a răzgândit.

A fost o epocă a imperiilor, care conţineau în pântecul lor state numeroase. Când a dispărut Imperiul Austro-ungar, după primul război mondial, au căpătat identitate alături de o Austrie mică, vreo şase ţări vecine. Chiar când Uniunea Sovietică ridica obrocul, tot vreo şase ţări s-au format în preajma sa. La sfârşitul imperiilor şi al coloniilor, plus războaiele de independenţă, am început să trăim cu peste 100 de state în plus.

Dar, în prezent, suflă vântul integrării. Statele au început să vadă cum se topesc caracteristicile lor, suveranitatea şi independenţa. Predau mari porţii din ele formaţiei integratoare. Se pomenesc antrenate în războaie şi în conflicte pe care nu şi le doreau. Se formează entităţi mari în care joacă un rol secund. Uniunea Europeană este un exemplu cras. La originea sa şi în capul extremiştilor care au visat-o stă mirajul nedeclarat ca atare al unei Europe federale. Are toate trăsăturile unui vechi imperiu: «Extinde-te cu orice preţ!» Dar în această formulă statele dispar şi devin provincii sau regiuni semiautonome. Motorul ei pare a fi productiv. Pentru anumite ţări a creat şi o monedă comună: EURO.

Dar neajunsurile au început să apară. Tot aşa şi euro-scepticii. Faptul că roadele sunt puţine se vede în felul cum prezintă statisticile o revistă ca The Economist. Grupul monedei EURO creşte economic cu +0,8%, faţă de SUA cu 2,2%, Turcia 3%, Australia la fel, India şi Malaiezia cu 6%, Pakistanul şi Columbia tot cu 6%, nemaivorbind de ritmul Chinei de 7,3%.

Neajunsurile integrării sar în ochi şi pentru bunul simţ al opiniei unui nespecialist. Este adevărat că dacă un aliat progresează, te trage după el. Dar există şi reversul: dacă el este în criză, te contaminează uşor. Unei ţări „integrate” nu poţi să îi spui «Descurcă-te!» pentru simplul fapt că şi-a predat mijloacele de a reacţiona unităţii din care face parte. Când unitatea patronală se antrenează, în stil imperialist în conflicte internaţionale, statele membre pot citi în ziare că se află în război, nebănuit şi nedorit. A fost cazul Greciei, ţară EURO, când a intrat în criză. A răspuns simplu: «Am predat şi cheile, sunt la Uniune. Să vină în ajutorul meu.» Dar oare vine?

Împarţi cu plăcere cu altul un succes, dar cu mare suferinţă şi durerile lui. Când un stat este de capul lui şi-l foloseşte singur ca să mobileze resurse şi să găsească soluţii la ivirea obstacolelor.

Iată de ce goana după integrare a început să se calmeze. Tot mai des se aud cuvintele: «Lăsaţi-ne în pace, ne descurcăm singuri.» Să fie un gest politic sau o simplă exprimare a unui realism sănătos şi a unei gândiri înţelepte?

Euroscepticism