Suntem doi

Din zorile umanităţii se ştia că oamenii sunt formaţi din două părţi. Una este corpul care se vede şi se simte şi a doua este spirit nevăzut, câteodată numit suflet. Corpul moare, spiritul dăinuieşte. De la Sf. Augustin ştim că oamenii au două case locuite simultan: o casă a Domnului şi una a noastră.

Dar, de la naştere dăm de o dualitate naturală fundamentală: suntem bărbaţi şi femei. Părinţii şi bunicii stau câte doi. Aşa cum există zi şi noapte, oamenii dorm sau stau treji, alternativ, după o lege a fabricaţiei lor. Vorbesc sau tac, dar şi cântă. Stau acasă sau merg la şcoală când sunt mici, acasă şi la serviciu când sunt adulţi. Au prieteni şi duşmani, bucurii şi supărări, satisfacţii şi eşecuri. Un om care râde nu seamănă cu cel care plânge.

imagesCorpul omului îl învaţă ce este simetria: creier stâng şi drept, organe, în general, câte două, mâini, picioare, apoi plămâni, rinichi, ochi, urechi, cu unele excepţii notabile, cum ar fi inima. Până şi gura în care intră alimentele are un opus de eliminare a resturilor.

La apariţia uneltelor, dualismul se menţine. Piatra se aruncă sau se şlefuieşte. Arcul şi săgeata, lira şi arcuşul, toate vin perechi, perechi. Este pradă şi prădător. Îşi face familie cu mamă şi tată. Va fi toată viaţa urmărit de marea diviziune între bărbaţi şi femei.

Îşi dezvoltă limbajul şi orice nume este însoţit de opusul său. Binele şi răul, siguranţă şi pericol, prietenie şi duşmănie. Întreg vocabularul este plin de opuşi inseparabili. Apare cunoaşterea şi realul se separă de ficţiune şi adevărul de fals. Mintea este plină de contrarii, de parcă un ferăstrău nevăzut ar tăia totul în două părţi.

În momentul când omul pare a se resemna la atâta simetrie ce pare armonioasă, apar filozofii care introduc o adevărată dilemă. Jung spune că întreaga construcţie corporală şi mentală stă sub semnul dualităţilor, existând o diviziune profundă. S-ar putea crede că toate vorbesc despre un singur om. Nu, spune Jung, în adâncul nostru există o diviziune fundamentală. Nu pot spune eu, pentru că alături de eu stă sinele, care este mai vechi şi din care se construieşte încet un eu care se separă de sine. Iar sinele este în continuare un stăpân al eului, în comportamentul şi viaţa noastră.

Mare zarvă a creat şi analiza subconştientului. Considerat de Freud un coş de aruncat porniri negative şi distructive, subconştientul a fost reabilitat şi identificat ca un alt eu al nostru care nu se pronunţă în cuvinte. Lucrează cu imagini şi concură nevăzut la funcţionarea întregului individ. Nu doarme niciodată, înregistrează mult mai multe lucruri decât ştim noi, decât cele de care suntem noi conştienţi. Le serveşte conştiinţei noastre când nu ne aşteptăm, cu imaginea unei situaţii pe care a sărit-o memoria mare. „Parcă ne-am văzut undeva, dar nu ştiu când şi cum”, zice un om altuia. Da, se văzuseră, dar ceea ce a înregistrat subconştientul fusese neglijat de componenta conştientă.

Cel ce a reabilitat subconştientul la noi a fost Lucian Blaga. A scos din coşul pornirilor negative subconştientul şi l-a mutat într-un salon elegant, curat şi ornamentat, unde l-a făcut păstorul memoriei mai vechi decât lucrurile de care ne bucurăm ereditar, cu experienţe de secole, atavisme, păstrate cu grijă de el. Mai mult decât atât. L-a făcut răspunzător de stilurile culturilor moştenite de la strămoşii strămoşilor. Poate că sinele este autorul, eul tânăr fiind doar un beneficiar.

Iată cum, din nou, suntem noi înşine în ediţie nouă, care îmbracă în veştminte noi pe cei de demult. Un eu tânăr de mână cu un eu bătrân.