Români în Africa toridă

Mă aflam la Khartoum, într-o vară în care înregistram un record personal. Cea mai ridicată temperatură a vieţii mele: 50º C. Nici nu-mi închipuiam cum se poate ridica un termometru atât de sus şi, mai ales, cum se putea trăi la atâtea grade. Spre surpriza mea, experienţa nu era devastatoare, întrucât aerul era uscat şi greutăţile respiraţiei încep când aerul este simultan cald şi umed, aşa cum se întâmplă la malul american al Atlanticului.

Ştiam că o echipă de constructori români este venită pentru ridicarea clădirii noi a Parlamentului. Era un titlu merituos pentru România, dar care devenea fabulos pentru faptul că Parlamentul se ridica la locul de întâlnire a Nilului Alb cu Nilul Albastru. Se spune că este unul dintre puţinele puncte ale globului, care poate fi văzut şi identificat din cosmos.

«La ora asta», mi-am zis, «în miezul zilei, desigur că constructorii noştri aşteaptă seara ca să înceapă lucrul. Trebuie să le fac o vizită.» Nu sunt la hotel. Or fi la clădire? Da şi încă în interiorul ei, unde nu era aerisire. Erau pe schele, cărau bidoane, vopseau pereţii. Incredibil. Îl trag la o parte pe şeful lor. «Lucraţi pe o temperatură ca aceasta?» «Ce să facem?», răspunde el. «Avem termen de predare şi trebuie să îl respectăm.» I-am admirat din suflet.

Sudanul, geografic, este un imens pustiu în care sunt punctate ici şi colo oraşe şi aşezări umane. Problema cea grea a deşertului nu este căldura, ci viziunile. Într-o zi mergeam prin pustiu cu maşina, când a început o furtună de nisip. Şoferul ambasadei mai trăise clipe asemănătoare. A tras maşina într-o margine de şosea şi a aşteptat, spunându-ne să nu ne speriem când automobilul va fi acoperit de nisip. «Se curăţă uşor», a zis el. La sfârşitul prevăzut de el, peste o oră-două, a spus calm: «Am biruit-o şi pe asta». Într-o noapte senină, am mers iarăşi prin deşert de la un oraş la altul. N-a fost nicio furtună, dar s-a produs un fenomen neobişnuit pentru mine. Mă uitam pe geam şi vedeam copaci pe marginea şoselei, unul după altul. «Ce este asta?», am întrebat uluit pe însoţitor. El mi-a spus calm: «Este fata morgana, iluzie totală, vedeţi copaci ce nu există.»

La insistenţele neobositului şi productivului nostru reprezentant comercial, pe care l-a îndrăgit şi şeful statului căruia îi spunea glume, uneori piperate, am luat încă o dată calea deşertului ca să ajung la regiuni mai fertile, cum ar fi crescătoriile de bumbac. «Este cel mai bun bumbac din lume», mă asigura omul care mă însoţea. «Trebuie văzut.» Ajungem la o clădire, unde într-o sală mare cu ferestre închise, pe o căldură uriaşă, lucrau duzini de femei, care băteau într-un nor de praf, cu ciocane de lemn sau în meliţe de mână, plantele de bumbac mai înalte ca ele. Dacă am compătimit pe constructorii noştri că lucrează în aer cald şi sufocant, acum aveam în faţă un tablou care funcţionează pentru bietele femei o viaţă întreagă. Erau supravegheate de un controlor nemilos, care nu admitea nici încetinirea, nici răgazul. De ce cel mai bun bumbac din lume cere cele mai mari suferinţe pentru femei? M-am întristat până la a uita că acasă voi dormi acoperit de bumbacul sudanez.

14198554512513854831_750x500