Pete negre

Este atât de curentă şi acceptată ideea că Europa este un tărâm al culturii, artei şi ştiinţei, în care s-au făcut paşii înnoitori ai Renaşterii şi Luminilor, încât se uită că, în paralel cu acestea două, a apărut asupra ei un blestem diabolic. Este vorba despre o instituţie de mare putere şi autoritate, care s-a numit Inchiziţia.

O bulă papală înfiinţează Inchiziţia în Spania, la 1478. Apoi se va extinde ca o plagă în Portugalia, Insulele Canare, în Lumea nouă, în Mexic şi Columbia, Brazilia şi posesiunile de peste mări ale Spaniei şi Portugaliei, ca Filipinele. Dovedeşte nu doar putere de penetraţie, ci şi tenacitate şi durată inclusiv. Va fi abolită abia în 1821, în Portugalia şi în 1834 în Spania. Este longevivă cu cele peste trei secole şi jumătate ale sale.

Inchiziţia a fost un for de investigaţie şi judecată, supus altui for de conducere şi strategie şi completat de cel de execuţie şi festivităţi. Ea îşi alegea victimele, le ancheta şi le condamna. De ce trecea un fior prin cei ce îi pronunţau numele? Pentru că pedeapsa frecventă era arderea de viu a celui vinovat, care se numea autodafe, cuvânt portughez ce însemna „distrugere prin foc”.

Judecătorii erau persoane de elită, numite prin decret. Iar victimele erau duşmanii, străinii creştinătăţii, islamici, evrei, cei aparţinând altor religii şi culte şi încă un cerc, mult mai larg, al celor care insultau sau nesocoteau învăţăturile religiei şi bisericii creştine şi regulile ei.

Ceea ce este înfiorător era cadrul solemn şi sacru în care avea loc o execuţie. Clopotele băteau, lumea venea din toate părţile. Un lung cortegiu străbătea oraşul. Se aduceau efigiile şi osemintele vinovaţilor morţi, pentru a fi şi ele arse. Vinovaţii vii, numiţi relajado, unii cu căluşuri în gură, erau însoţiţi fiecare de doi confesori, care încercau să îi facă să se îndrepte, ceea ce părea în ochii mulţimii adunate, un semn de aleasă umanitate. Urmau cuvântări, predici, prezentarea lăzilor cu dovezi de vinovăţie şi, în fine, se aprindeau focurile, în mijlocul cărora, legat de un ţăruş, se afla condamnatul.

transformation-in-dark-times-dr-diva-verdun

Acest spectacol al groazei, regizat în amănunte, dezvăluie gradul ridicat de sălbăticie ce dăinuia în epoca de consolidare a civilizaţiei, în perioade când Machiavelli era diplomatul Florenţei, în care Rabelais scria, Leonardo da Vinci crea opere şi Rafael picta catedrale. Această sălbăticie exista, deci, implantată în construcţia omului, ca o maladie explozivă, mereu recidivă.

Cu cât antren, alte ţări presupus avansate, au preluat autodafeul spaniol, sub forma goanei după vrăjitoare. Şi aici, în Europa de Nord şi Centrală, în Austria, Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Suedia şi chiar Elveţia sau Transilvania, au fost ucise între 1560 şi 1680, cel puţin 40.000 de femei. Nu este chiar recolta din Spania, unde în primii 50 de ani au fost judecaţi 1000 de oameni pe an. În 1492, în Spania, au fost omorâţi 2000 de relajado. Între 1540 şi 1700, au fost judecaţi 84.000 de oameni. Apoi ritmul se linişteşte.

Revin asupra unei caracteristici a perioadei negre a Europei. De ce a reînviat ea acel obicei al zorilor istoriei, când un trib aducea o jertfă umană în zgomot de tobe şi acompaniament de dansuri? De ce a fost reluată sanctificarea actului de distrugere prin foc a fiinţei umane? Poate că singura sanctificare a jertfei de oameni nu o mai facem decât în războaie. Dar şi acestea îşi pierd din solemnitate, când se moare dintr-o rachetă trimisă dintr-un avion fără pilot.