ONU şi jungla

Mă aflam în Sudan, unde un dictator luminat era doritor de înnoiri şi deschideri pentru ţara sa căzută în toropeală. A ales un ministru de externe, format în universităţile englezeşti şi a reuşit să stabilească pacea cu sudul aflat în permanentă revoltă faţă de capitala Khartoum. A numit un sudist în guvern şi pacea s-a înscăunat. Ministrul de externe a convocat la Khartoum o conferinţă internaţională consacrată dezvoltării şi iat-o întrunită cu personalităţi remarcabile de la ONU. Eram şi eu printre invitaţi şi România era bine văzută datorită poziţiei şi experienţei sale. La sfârşitul conferinţei, ţinută la Parlament, am fost pus să fac un raport general al lucrărilor.

Pentru invitaţi, şeful statului a oferit un avion ca să ducă pe cei dornici în sud, să le arate rezultatele pacificării. Ajungem, astfel, la Juba, la extremul sud al ţării, care din rebelă devenise loială. Singura clădire mai ca lumea era un fost hotel pentru vânătorii de lei englezi, în perioada colonială. Mi se dă un loc într-o construcţie nouă, un fel de motel, cu camere simple, dar curate. Petrec noaptea singur aici şi dimineaţa aud voci în buza pădurii, lângă care mă aflam. Curios, mă apropii de un grup de tineri, care se sfătuiau cu caietele deschise în faţă. Îi întreb de unde vin şi îmi spun că în timpul conflictelor s-au refugiat într-un loc ferit, lângă Uganda, unde un misionar vestic deschisese o şcoală. Văzând că nu are mari şanse în pădurea în care plonjase, el a întemeiat o şcoală şi, îndrăzneţ, a cerut sprijin de la ONU. Organizaţia de la New York, care se întâlnea rar cu asemenea proiecte în plină junglă, a aprobat finanţarea. Şi, astfel, elevii şcolii au învăţat englezeşte şi au avut parte de o educaţie destul de riguroasă.

Acum, elevii absolvenţi aspirau spre Khartoum, unde sperau să fie admişi la Universitate. În gândul meu, după ce lucrasem la ONU, îmi ziceam că puţine rezultate reale şi constructive ca acesta din junglă ar putea fi enumerate.

Cum tinerii, uluitor de moderni pentru locul pe care îl părăseau, se izbiseră de dificultăţi la matematică, m-am aşezat lângă ei şi am dat o „consultaţie”. Am fost impresionat de candoarea lor, dar şi de dorinţa fermă de emancipare care îi anima. Le-am dorit succes şi învingerea obstacolelor pe un drum atât de lung şi apoi în viaţă.

Acum, când Juba este pe lista războaielor deschise, amintirea păcii şi armoniei din sudul extrem al Sudanului mă face să reflectez la desele şi nemiloasele schimbări la faţă ale istoriei.

După Juba, ministrul care însoţea pe delegaţii străini ne-a mai dus la o altă localitate, Amadi cred, unde voia să arate paşii modernizării. Dovada era construcţia unui closet public în centrul oraşului, ce consta dintr-o groapă uriaşă aflată sub un etaj plin de closete, al căror produs se scurgea în groapă. Cu aceeaşi mândrie spunea că ţări europene ca Bulgaria ajută la urbanizarea aşezării. Au construit o fabrică de suc de roşii în oraş. «Funcţionează?», am întrebat. «Nu pentru moment», a fost răspunsul. «Pentru că noi n-avem roşii în regiune.» Nu voiam să descurajez acest început firav şi ciudat de modernizare, întrucât intenţiile erau ferme şi motorul inovaţiilor era activ.

Dacă jungla poate trimite studenţi la Universitate şi dacă ONU este în mod generos prezent în ea, atunci toate speranţele pentru o lume mai bun sunt justificate.

A-family-walks-down-a-dus-001

Români în Africa toridă

Mă aflam la Khartoum, într-o vară în care înregistram un record personal. Cea mai ridicată temperatură a vieţii mele: 50º C. Nici nu-mi închipuiam cum se poate ridica un termometru atât de sus şi, mai ales, cum se putea trăi la atâtea grade. Spre surpriza mea, experienţa nu era devastatoare, întrucât aerul era uscat şi greutăţile respiraţiei încep când aerul este simultan cald şi umed, aşa cum se întâmplă la malul american al Atlanticului.

Ştiam că o echipă de constructori români este venită pentru ridicarea clădirii noi a Parlamentului. Era un titlu merituos pentru România, dar care devenea fabulos pentru faptul că Parlamentul se ridica la locul de întâlnire a Nilului Alb cu Nilul Albastru. Se spune că este unul dintre puţinele puncte ale globului, care poate fi văzut şi identificat din cosmos.

«La ora asta», mi-am zis, «în miezul zilei, desigur că constructorii noştri aşteaptă seara ca să înceapă lucrul. Trebuie să le fac o vizită.» Nu sunt la hotel. Or fi la clădire? Da şi încă în interiorul ei, unde nu era aerisire. Erau pe schele, cărau bidoane, vopseau pereţii. Incredibil. Îl trag la o parte pe şeful lor. «Lucraţi pe o temperatură ca aceasta?» «Ce să facem?», răspunde el. «Avem termen de predare şi trebuie să îl respectăm.» I-am admirat din suflet.

Sudanul, geografic, este un imens pustiu în care sunt punctate ici şi colo oraşe şi aşezări umane. Problema cea grea a deşertului nu este căldura, ci viziunile. Într-o zi mergeam prin pustiu cu maşina, când a început o furtună de nisip. Şoferul ambasadei mai trăise clipe asemănătoare. A tras maşina într-o margine de şosea şi a aşteptat, spunându-ne să nu ne speriem când automobilul va fi acoperit de nisip. «Se curăţă uşor», a zis el. La sfârşitul prevăzut de el, peste o oră-două, a spus calm: «Am biruit-o şi pe asta». Într-o noapte senină, am mers iarăşi prin deşert de la un oraş la altul. N-a fost nicio furtună, dar s-a produs un fenomen neobişnuit pentru mine. Mă uitam pe geam şi vedeam copaci pe marginea şoselei, unul după altul. «Ce este asta?», am întrebat uluit pe însoţitor. El mi-a spus calm: «Este fata morgana, iluzie totală, vedeţi copaci ce nu există.»

La insistenţele neobositului şi productivului nostru reprezentant comercial, pe care l-a îndrăgit şi şeful statului căruia îi spunea glume, uneori piperate, am luat încă o dată calea deşertului ca să ajung la regiuni mai fertile, cum ar fi crescătoriile de bumbac. «Este cel mai bun bumbac din lume», mă asigura omul care mă însoţea. «Trebuie văzut.» Ajungem la o clădire, unde într-o sală mare cu ferestre închise, pe o căldură uriaşă, lucrau duzini de femei, care băteau într-un nor de praf, cu ciocane de lemn sau în meliţe de mână, plantele de bumbac mai înalte ca ele. Dacă am compătimit pe constructorii noştri că lucrează în aer cald şi sufocant, acum aveam în faţă un tablou care funcţionează pentru bietele femei o viaţă întreagă. Erau supravegheate de un controlor nemilos, care nu admitea nici încetinirea, nici răgazul. De ce cel mai bun bumbac din lume cere cele mai mari suferinţe pentru femei? M-am întristat până la a uita că acasă voi dormi acoperit de bumbacul sudanez.

14198554512513854831_750x500

Suntem doi

Din zorile umanităţii se ştia că oamenii sunt formaţi din două părţi. Una este corpul care se vede şi se simte şi a doua este spirit nevăzut, câteodată numit suflet. Corpul moare, spiritul dăinuieşte. De la Sf. Augustin ştim că oamenii au două case locuite simultan: o casă a Domnului şi una a noastră.

Dar, de la naştere dăm de o dualitate naturală fundamentală: suntem bărbaţi şi femei. Părinţii şi bunicii stau câte doi. Aşa cum există zi şi noapte, oamenii dorm sau stau treji, alternativ, după o lege a fabricaţiei lor. Vorbesc sau tac, dar şi cântă. Stau acasă sau merg la şcoală când sunt mici, acasă şi la serviciu când sunt adulţi. Au prieteni şi duşmani, bucurii şi supărări, satisfacţii şi eşecuri. Un om care râde nu seamănă cu cel care plânge.

imagesCorpul omului îl învaţă ce este simetria: creier stâng şi drept, organe, în general, câte două, mâini, picioare, apoi plămâni, rinichi, ochi, urechi, cu unele excepţii notabile, cum ar fi inima. Până şi gura în care intră alimentele are un opus de eliminare a resturilor.

La apariţia uneltelor, dualismul se menţine. Piatra se aruncă sau se şlefuieşte. Arcul şi săgeata, lira şi arcuşul, toate vin perechi, perechi. Este pradă şi prădător. Îşi face familie cu mamă şi tată. Va fi toată viaţa urmărit de marea diviziune între bărbaţi şi femei.

Îşi dezvoltă limbajul şi orice nume este însoţit de opusul său. Binele şi răul, siguranţă şi pericol, prietenie şi duşmănie. Întreg vocabularul este plin de opuşi inseparabili. Apare cunoaşterea şi realul se separă de ficţiune şi adevărul de fals. Mintea este plină de contrarii, de parcă un ferăstrău nevăzut ar tăia totul în două părţi.

În momentul când omul pare a se resemna la atâta simetrie ce pare armonioasă, apar filozofii care introduc o adevărată dilemă. Jung spune că întreaga construcţie corporală şi mentală stă sub semnul dualităţilor, existând o diviziune profundă. S-ar putea crede că toate vorbesc despre un singur om. Nu, spune Jung, în adâncul nostru există o diviziune fundamentală. Nu pot spune eu, pentru că alături de eu stă sinele, care este mai vechi şi din care se construieşte încet un eu care se separă de sine. Iar sinele este în continuare un stăpân al eului, în comportamentul şi viaţa noastră.

Mare zarvă a creat şi analiza subconştientului. Considerat de Freud un coş de aruncat porniri negative şi distructive, subconştientul a fost reabilitat şi identificat ca un alt eu al nostru care nu se pronunţă în cuvinte. Lucrează cu imagini şi concură nevăzut la funcţionarea întregului individ. Nu doarme niciodată, înregistrează mult mai multe lucruri decât ştim noi, decât cele de care suntem noi conştienţi. Le serveşte conştiinţei noastre când nu ne aşteptăm, cu imaginea unei situaţii pe care a sărit-o memoria mare. „Parcă ne-am văzut undeva, dar nu ştiu când şi cum”, zice un om altuia. Da, se văzuseră, dar ceea ce a înregistrat subconştientul fusese neglijat de componenta conştientă.

Cel ce a reabilitat subconştientul la noi a fost Lucian Blaga. A scos din coşul pornirilor negative subconştientul şi l-a mutat într-un salon elegant, curat şi ornamentat, unde l-a făcut păstorul memoriei mai vechi decât lucrurile de care ne bucurăm ereditar, cu experienţe de secole, atavisme, păstrate cu grijă de el. Mai mult decât atât. L-a făcut răspunzător de stilurile culturilor moştenite de la strămoşii strămoşilor. Poate că sinele este autorul, eul tânăr fiind doar un beneficiar.

Iată cum, din nou, suntem noi înşine în ediţie nouă, care îmbracă în veştminte noi pe cei de demult. Un eu tânăr de mână cu un eu bătrân.

De ce sunt englezii utilitarişti?

De câte ori întâlnim un cetăţean al unei ţări, ne întrebăm, într-o expresie populară, „ce hram poartă?”. Adică, ce calitate caracteristică ar putea fi atribuită minţii sale, care ţine şi ea de o mentalitate comună a societăţii. Se spune despre englezi că sunt prefăcuţi: „perfidul albion”. Dar aceasta este mai mult o răutate, decât o analiză serioasă. Cred că mai degrabă există raţiuni să îi numim „utilitarişti”. Deşi, utilitarismul a devenit acum numele unui sistem filozofic în mare stimă la englezi, înţelesul lui este simplu. A fi utilitarist înseamnă, de fapt, să te întrebi „La ce îmi foloseşte?”, când ai de-a face cu un obiect, o activitate sau chiar când faci cunoştinţă cu un om. Adică, răspunde la vreun interes de-al meu?

Să fim şi noi utilitarişti. Vrei să ştii la ce e bun să afli că englezii sunt utilitarişti? Sunt o mulţime de motive. Toţi oamenii trebuie să ia decizii în viaţa lor, unele fundamentale (pentru ce profesiune mă pregătesc?), altele curente (iau sau nu umbrela cu mine?). Există tot felul de propuneri pentru criteriul unei decizii. De largă acceptare a fost o propunere a psihologilor: „principiul plăcerii”. Adică, oamenii fac acele lucruri care la plac şi le resping pe cele care nu le aduc plăcere sau satisfacţie. Pentru Freud, lucrurile sunt simple: eros (adică plăcere) şi distrugere sau negaţie, ca instincte moştenite.

Dar uite că englezii par a gândi altfel. Nu „plăcere”, ci „utilitate”. Sunt şi lucruri neplăcute, pe care le accepţi, fiind utile. Este bine de ştiut acest lucru, fiindcă comunicăm cu ei, discutăm, negociem, avem comerţ şi proiecte comune. Să luăm diplomaţia. Iată masa rotundă unde se discută posibilitatea unui acord bilateral. Unul are propuneri şi celălalt reacţionează. Dacă ştii dinainte că celălalt este condus după un criteriu care îl caracterizează, formulezi ideea ta într-un mod care facilitează un răspuns pozitiv.

Nici englezii nu formează, din punctul de vedere al funcţionării minţii lor, un corp unitar.

Cineva spunea că anglo-saxonii se disting prin semne vizibile. Englezii au mâni mari şi capete prelungi, pentru că meseria lor de bază a fost navigaţia, în care tragi de funii şi te uiţi la cer, ca să vezi cum este vremea. Saxonii au mâni frumoase şi feţe rotunde, provenind dintr-o populaţie care avea meseriaşi şi negustori, stând la mese de lucru şi tejghele. De aici şi până la străbaterea mărilor este o distanţă mare.

Jeremy_BenthamUtilitarismul a fost teoretizat filozofic de un gânditor englez, Jeremy Bentham (1748-1832). Este plăcut să vezi cum pledează în limbajul vremii în favoarea utilitarismului, prin 13 argumente. „Este acea proprietate a oricărui obiect, de a produce beneficii, avantaje, plăcere, binele şi frumosul sau să prevină să nu se întâmple contrariul: nedreptatea, durerea, răutatea, nefericirea.” Dar, atenţie cine poate fi sau nu util. Obiectul, situaţia dată, cazul au principiile şi generalităţile raţionaliştilor. Suntem la antipod faţă de francezii care pornesc de la principiu ca să ajungă la caz, pe când englezii se încăpăţânează să trateze de la bun început fiecare caz cu gradul lui de utilitate.

Aceasta ar fi a doua mare diferenţă între cele două ţărmuri ale Canalului Mânecii. Dacă pleci din Anglia pe continent, te dezbari de cazuri şi cauţi principii generale. Un diplomat îmi explica importanţa cunoaşterii acestei trăsături: «Nu este de ajuns să traduc limba interlocutorului meu. Poate mai important este să cunosc gramatica pe care o foloseşte mintea lui. Şi, mai ales, sensul.»

Este bine să ştii că utilitarismul a fost un pariu răsplătitor. Cei care l-au folosit au ajuns, pentru o vreme, liderii lumii.

De ce sunt americanii pragmatici?

Dacă trecem oceanul, călătorind de la Europa teoriei la ţara aplicaţiilor ei, lăsăm în urmă continentul european al căutării adevărului, cu uneltele raţionamentului abstract şi ale teoriilor şi cu respectul francez al principiilor generale. Întâlnim acum oameni care nu se interesează de această latură. Unii cred că, datorită unei solidarităţi anglo-saxone, americanii vor întreba precum englezii utilitarişti: «La ce foloseşte?» Când acolo, americanul aflat în faţa unui obiect nou, îşi pune întrebarea: «Cum funcţionează şi cum este făcut?»

Gustul pentru noutate al americanilor este de mult cunoscut. Dar această deschidere nu este suficientă. Ei vor să afle cum se construieşte sau cum se fabrică acel obiect, după cum scrie, de obicei, în hârtia de însoţire a acestuia: „modul de funcţionare”. Ei se văd deja fabricanţii şi vânzătorii obiectului.

Pentru a se convinge, americanul recurge la experienţă. Într-atât preţuieşte această metodă, încât mulţi îl consideră empirist, un curent filosofic care pune experienţa înaintea teoriei. Este vorba despre o şcoală cu vechime, care are drept precursori pe Bacon, Hobbes, Locke şi alţii. Miezul ei era negarea ideilor înnăscute şi pretenţiile raţionalismului, ale cărei generalizări abstracte nu sunt altceva decât afirmaţii mai mult sau mai puţin probabile. Pentru ei, cunoaşterea rezultă din experienţă.

Cunoaşterea în această perspectivă pleacă de jos şi se urcă în sus, invers decât la raţionalişti, unde coboară de sus, de la principii generale şi abstracte, la cazuri concrete şi la aplicaţii. Cele două direcţii caracterizează din punct de vedere logic, deducţia şi inducţia. Americanul se înscrie, astfel, în şcoala inductivă. Nu de la idei la fapte reale, ci invers, de la fapte şi experienţe la idei şi generalităţi.

Această abordare se vede în felul în care este privită ştiinţa. Ea se bazează la europeni pe teorie, iar la americani accentul este plasat pe aplicaţiile ştiinţei. Fără a nega rolul clarificator al teoriilor, interesul americanilor se îndreaptă spre aplicaţiile ştiinţei, unei prevalentă este experienţa. Aceasta se vede şi în şcoli, unde laboratorul este mai important, uneori, decât sala de curs.

bostonteaparty1746Am asistat odată într-o universitate din New York la deschiderea unui curs de drept internaţional. După manualele europene pe care le ştiam, mă aşteptam la date istorice, principii de bază, la axiome, ca să utilizez un termen matematic şi idei de bază din care decurg aplicaţiile. Cursul a început brusc şi fără nicio altă introducere cu prezentarea litigiului juridic în circulaţia vaselor străine într-un port american. Ce ne era, deci, oferit? Un caz, care constituia o experienţă reală, cu învăţăminte pentru viitor.

M-am întrebat dacă SUA au folosit experienţele trecutului în formularea politicii lor externe. La o primă vedere, unele evenimente confirmă acest lucru. Rolul Americii în primul război mondial şi sprijinul dat Antantei a fost călăuzitor pentru ceea ce Roosevelt a făcut pentru europenii aflaţi în criză. Chiar şi iniţiativa de a crea ONU, după ce altădată avusese ideea Ligii Naţiunilor (la activitatea căreia, din păcate, nu a participat), a fost luată cu speranţa că ea va dăinui şi, de aceea, sediul a fost propus New York-ului. În alte împrejurări, nu s-a văzut acest lucru. Este cazul relaţiei cu Asia. Toate acţiunile Americii, inclusiv Vietnamul, au fost pierzătoare sau neprielnice pentru ea.

Dar, de fapt, nu putem să dăm vina pe insuficienta atenţie dată experienţei. Mai degrabă, trebuie să înţelegem ce greu este pentru un stat să ia decizii lucide în condiţiile în care două partide puternice împart ţara într-un perpetuu război intern surd, în care fiecare subminează sistematic iniţiativele celuilalt. Americanul de rând, practic şi empirist, ar merita o soartă mai bună.

« pagina anterioara
 
pagina urmatoare »