O sfadă celebră

Confruntările între poziţii opuse sunt dese în ştiinţă. Dar cea dintre Noam Chomsky şi Jean Piaget se distinge între toate prin miza fundamentală a temei. 1. Oamenii se nasc cu aptitudinea de a vorbi (Chomsky) şi oamenii învaţă să vorbească din fragedă copilărie (Piaget). Limba se moşteneşte sau se învaţă? 2. Oponenţii au dat lupta într-un loc fermecător, la Abaţia din Royaumont. 3. Încă douăzeci şi doi de cercetători, savanţi, profesori erau invitaţi la duelul public. 4. Zarurile erau aproape de egalitate şi eroii principali luptau cu ardoare. 5. Lucrările au fost publicate într-o carte de 500 de pagini de Massimo Piattelli-Palmarini la Paris. Deci, este vorba despre o confruntare amplă.

În plus, dincolo de personalităţi, concurau şcoli. Americanul de la celebra instituţie MIT (Massachusetts Institute of Technology) venea din partea lingvisticii, iar genevezul Jean Piaget reprezenta pedagogia. Deşi pragmatismul este un curent american, iar apriorismul este un concept european, Piaget şi Chomsky păreau că schimbă continentele între ei. Chomsky se ţinea de genotipuri, iar Piaget de fenotipuri. Ramuri importante ale ştiinţei contemporane, precum genetica şi psihologia, priveau cu interes şi emoţie ce se spune la Royaumont.

Era toamna anului 1975. Chomsky şi Piaget se ocupau fiecare mai mult de respingerea aserţiunilor celuilalt, decât de tezele proprii. Suportul lor erau curente grele de idei: Piaget, ca pedagog, avea în spate lucrările sale de dezvoltare cognitivă, iar Chomsky, ca lingvist, gramaticile sale generative.

Ce a spus Chomsky despre teza lui? Programul său este raţional. Ordinea vine din interior. Teoria înainte de toate. Acceptă cu plăcere analogia cu „sâmburele dur”, cu „cristalul”, cu „developarea” fotografiilor de pe peliculă.

În ceea ce priveşte orice abordare de natură biologică sau cognitivă vine ulterior, în condiţii specifice şi variabile. Este cazul lui Piaget. Ori, legile de ordine provin din interior şi sunt impuse apoi mediului, din care vrea să le extragă Piaget.

Acesta din urmă, la rândul său, invocă „ordinea prin zgomot”, prioritatea experienţei în formarea limbajului, necesitatea fără ineitate. Răspunderea pentru limbă este asumată de mediu şi de învăţare. Nu avem nevoie de ajutorul programului genetic al lui Chomsky. Este superfluu şi redundant.

Să presupunem că în asistenţă s-a strecurat printre experţi şi un amator umanist. A întors capul între ineiştii lui Chomsky şi constructiviştii lui Piaget, până când a început să îl doară. Dar iată că se face lumină şi pentru el.

În discuţie a apărut, la început timid, apoi a fost reluată, metafora. Dacă stările staţionare ce corespundeau echilibrului dinamic al lui Chomsky aveau deja simbolul cristalului, stărilor stabile (echilibru static) ale lui Piaget, li se potriveşte simbolul flăcării. Iată ce s-a petrecut, deci, la Royaumont: o competiţie de metafore.

La dezbateri au participat personalităţi cultivate şi bine pregătite. S-au împărţit, însă, în trei tabere, unii susţinând pe Chomsky, alţii pe Piaget şi cei din a treia spiţă au încercat să stabilească o legătură cooperatoare între ei. Până la urmă, am zis şi eu: „şi-şi”.

chomsky-piaget-280x280