Luare de cuvânt la lansarea cărţii Cold War Diplomacy: A Romanian diplomat’s memoirs la Asociaţia Română pentru Clubul de la Roma

Aş vrea de la început să fac o precizare. Cartea poate apărea ca o analiză istorică a Războiului Rece, văzut de un observator care evocă momentele sale principale. Mă grăbesc să spun că nu este o analiză făcută de un istoric. Acesta lucrează neabătut sub imperiul „documentului scris” şi al dovezilor vizibile. Metoda de bază a diplomatului este alta. Prin formaţia sa, el nu se bazează pe ce se spune sau se scrie, ci cercetează motivaţiile adevărate care stau invizibile în spatele documentelor şi, mai ales, al acordurilor tacite, care s-au aplicat fără angajamente scrise şi semnate. Ori, perioada Războiului Rece poate fi descrisă în mod asemănător. Am arătat că dacă ne uităm mai bine la acest război în care n-a fost tras niciun foc de armă, apar cinci reguli care au fost respectate: 1. Nu se recurge la armele nucleare. 2. Nu se recurge la războaie convenţionale. 3. Fiecare dintre cele două blocuri nu se amestecă în treburile celuilalt, chiar în momente critice. 4. Propaganda şi presa sunt permise (cum şi-ar fi apărat doctrinele?). 5. Fiecare parte poate stabili relaţii noi cu lumea a treia, dar să nu veteme interesele de securitate ale celeilalte. Această listă se găseşte în primele pagini ale cărţii.

malita1S-au respectat aceste prevederi? Da, au fost efectiv aplicate. Situaţia pare paradoxală. Dacă ducem la ultima concluzie această viziune a unui „război rece” ce stă sub semnul unui acord paşnic şi amical şi în care nu se trage niciun foc de armă, ne putem întreba dacă un astfel de război a existat chiar. Cum ar zice un autor francez: „Războiul troian n-a avut loc”.

Ce fel de Război Rece este acesta, când este rezultatul unei înţelegeri paşnice? Unde s-a adoptat ea şi când? Unde este dovada scrisă?

Nu am nevoie de ea. Este de ajuns că evenimentele pe parcursul a patru decenii o dovedesc. Nu putem înţelege cum a decurs Războiul Rece dacă în spatele lui nu ar fi stat un acord ferm, taci, acceptat şi respectat.

Mulţi dau ca argument contrar cazul crizei rachetelor din Cuba. Nu am fugit din ONU, New York, ca alţi diplomaţi care vedeau deja bombele, ci am asistat la şedinţele Consiliului de Securitate, în care România era membră pentru doi ani. Ca reprezentant al ei şi ca vicepreşedinte al sesiunii ordinare, căutam şi aveam conversaţii dese cu U Thant, Secretarul General şi cu reprezentanţii super-puterilor. În privinţa acestora, distingeam că sub retorica furtunoasă şi ameninţătoare a reprezentanţilor lor, la două degete sub stratul aparenţelor, Stevenson (SUA) şi Kuzneţov (URSS) erau calmi şi nepanicaţi. Şi aşa s-a şi întâmplat. Nu a fost niciun război şi s-a încheiat un acord între marile puteri, iarăşi nescris, dar formal şi sumar prezentat opiniei publice ca un schimb de scrisori vagi şi neclare.

Cartea începe cu această criză şi cu avatarele ei. Sfârşitul ei nu a fost sfârşitul lumii, ci revenirea la normalitatea înţelegerii reciproce şi chiar a cooperării. Dar acest sfârşit a schimbat mult scena lumii. Aveau loc schimbări importante. Kennedy a fost asasinat, Hruşciov a fost demis. Iar pentru ţara noastră, acest moment a adus începutul desprinderii de dictatul Moscovei. În 1962 conducătorii României, Dej şi Maurer, au lansat „deceniul deschiderii”. Tot restul cărţii este dedicat acestei perioade fructuoase, în care se oglindeau eforturile de a afirma dreptul la independenţă, care nu putea fi totală în lagărul socialist, ci doar parţială. Următoarele domenii au fost alese: diplomaţia şi economia.

Sub forma unor mărturii personale, am povestit nu istoria perioadei, ci aşa cum am trăit-o în calitate de diplomat: experienţele semnificative şi grăitoare redate în carte, cu mesajul şi semnificaţia lor, vizibile şi înregistrate de toate ţările. Cum de a reuşit România să depăşească restricţiile regulilor de conduită ale normele fixate de înţelegerea între marile puteri, în condiţiile în care nu putea recurge la ajutorul lumii occidentale? Şi mai uimitoare decât această performanţă, era aceea de desprindere treptată de supremaţia sovietică şi de câştigare a mai multor grade de independenţă decât s-ar fi putut crede, învingând imposibilul.

Această carte dovedeşte cum s-a afirmat această independenţă fragilă, prezentând paşii făcuţi şimaxresdefault înregistraţi la scară internaţională: obţinerea unui regim special în relaţiile cu SUA (1963, Harriman), care o scotea din coşul lagărului, formulând vot la ONU diferit de cel al grupului estic (1963), mulţimea de voturi diferite la Conferinţa de Comerţ şi Dezvoltare de la Geneva (1964), înscrierea la ONU a problemei cooperării ţărilor europene, încheiată cu o rezoluţie tripartită (ţări din cele două alianţe şi ţările neutre) (1965), obţinerea postului de Preşedinte al Adunării Generale ONU, condusă de Ministrul de Externe al României (1968), acţiuni de conciliere în marile dispute şi confruntări internaţionale, între Egipt şi Israel, în cearta dintre URSS şi China, în încheierea războiului din Vietnam şi altele.

Toate aceste acţiuni sunt descrise în cartea de faţă, care este, de fapt, o descriere a paşilor făcuţi de România, în ciuda condiţiilor nefavorabile ale apartenenţei ei la un bloc dominat de Moscova, într-o luptă continuă de a câştiga cât mai multă independenţă. Dar aceşti paşi au fost posibili pentru că oameni de stat luminaţi şi devotaţi au reuşit să sfideze imposibilul, câştigând libertatea de mişcare şi afirmare pe scena internaţională a ţărilor.

Un nume care apare în toate acţiunile este cel al lui Ion Gheorghe Maurer. El este cel care a precizat obiectivele şi a ales căile cele mai bune de a le realiza. Tot el a condus şi instruit diplomaţia română ce i s-a încredinţat. Tot el s-a ocupat de litigiile internaţionale la a căror îmblânzire sau rezolvare a contribuit. De la el am învăţat ce trebuie să ştie un diplomat român ca să se achite de obligaţiile sale. Erau reguli nescrise, asimilate pe parcursul experienţelor din planul în continuă mişcare şi forfotă al realităţii vii. «Ce să facem?», îl întrebam într-o împrejurare dată. «Gândiţi-vă că sunteţi prim-ministru al României», răspundea el. Îl mai întrebam: «De ce spuneţi presei că nu mediaţi nimic, când ea vorbeşte despre mişcările dumneavoastră între Beijing şi Vietnam, Moscova sau Washington?» Ne răspundea: «O ţară mică nu se ocupă de medierile care interesează, în primul rând, pe cei mari. Ea este mai potrivită pentru concilieri, o formă mai dificilă şi mai discretă, sfârşindu-se fără fanfare de triumf, uneori chiar anonimă». Am reconstituit pentru uzul meu modelul cvasi-matematic al unei operaţii de conciliere. Ce şi-a propus Maurer a fost realizat. Îndrăzneala era dublată continuu de prudenţă şi realism. În relaţiile cu sovieticii a dat instrucţiuni severe de evitare a oricărei confruntări, sfidare sau divergenţă. «Explicaţi-le pe îndelete că nu facem decât să promovăm soluţii prevăzute în Carta Naţiunilor Unite, semnată şi de ei şi, apoi, că aceste soluţii sunt menite să mărească ecoul şi acceptarea în ţările lumii a treia.» În această lume relaţiile României s-au ameliorat până la punctul în care ne-am declarat noi înşine „o ţară în curs de dezvoltare”. Momentul ocupă un capitol în carte.

M-am întrebat ce este un erou în istorie. De obicei, el îşi fixează o ţintă nobilă şi luptă până la capăt pentru ea. Atunci îmi zic: Maurer este erou de două ori. A obţinut mai multă independenţă pentru ţara sa pentru emergenţa ei şi a făcut-o în condiţii grele, sfidând obstacol după obstacol. Dacă îmi permiteţi o paranteză, dar care nu contrazice spiritul de sinceritate pe care cei ce m-au invitat astăzi aici o încurajează, eroii mari nu caută glorie personală. Dar, de obicei, generaţiile următoare le-o acordă. Cum să nu fiu şocat într-o ţară în care multe instituţii sau activităţi precum cea care ne găzduieşte acum, au atins grade de performanţă ce le înscriu uşor la un loc de onoare în civilizaţia contemporană, dacă deschid ziare şi văd chipul lui Maurer evocat cu titlul Un colaboraţionist care ne-a adus comunismul! Acest lucru poate fi atribuit ignoranţei agresive, dar şi mitului anti-comunist şi îi spun mit pentru că nu mai este invocat şi pentru că nu mai există, decât ca modalitate de a disciplina o societate, care introduce capitalismul în economia ei. Lumea să stea la locul ei şi să nu facă zarvă, când sarcina introducerii capitalismului este atât de grea. Iar în alte ţări, care l-au introdus deja, este atât de uşor să dai cu copita într-un leu mort. Un mit anti-comunist este întotdeauna bun pentru a ţine „stânga” la locul ei.

Ca gând final – ştiţi că bătrânii sunt sceptici sau indignaţi – nu ştiu dacă o carte ca cea pe care o discutăm, ar putea strânge un documentar la fel de grăitor şi convingător. Am aflat cu plăcere recent, că un grup de studii americane o lansează şi în SUA, dovadă că au citit-o cu interes.

Adlai_Stevenson_shows_missiles_to_UN_Security_Council_with_David_Parker_standing

test4368