În Mexic. Robles

Am fost atras de America Latină, de care România este legată în primul rând prin latinitatea limbii, începând cu Mexicul. Ambasadorul Joja m-a luat cu el în Mexic, cu trenul, fiindcă avea oroare de avioane. Este o experienţă de neuitat. Locomotiva se strică. Ne oprim. Întrebăm. Ni se spune că este „descompuesto”, adică stricată. Urmează câmpurile de cactuşi mari şi câmpii uriaşe. După câteva zile, Joja a fost chemat urgent acasă şi ne-am urcat în mod obligatoriu în avion.

În acelaşi an, se ţine în Mexic, Consiliul Economic şi Social, în care ţara noastră era membră. Înţeleg uşor ce formidabilă autoritate are Preşedintele Mexicului, deoarece înainte de a fi intrat în sala în care ne găseam noi, trâmbiţaşii l-au anunţat prin intonaţii puternice de la un capăt la altul al sălii, spărgându-ne timpanele. Am avut parte de călătorii exotice pe care le-am descris în cartea mea Zidul şi iedera: Monte Alban şi Piramide suprapuse. Dar mai mult mă impresionase o călătorie la sondele de petrol, jos, departe, lângă Guatemala, pe o căldură insuportabilă, lângă o pădure plină de papagali gălăgioşi.

Petrolul era mândria Mexicului. Îl exploatau americanii. Şi, neaşteptat şi fără precedent, preşedintele Lázaro Cárdenas a naţionalizat petrolul. Lecţie mai cutremurătoare pentru marile puteri nu exista, dar nici una atât de încurajatoare şi fermă pentru statele mici. Petrolul este al nostru. Îl vreţi? Cumpăraţi-l. Pe generalul Cárdenas îl salutasem cu câţiva ani înainte la Congresul Mondial al Păcii, de la Paris, în 1949. Înalt, demn şi tăcut, se bucura de stima generală.

alfonso_221153Trec anii de la vizita mea la Petro-Mex (1957). Şi iată-mă la Conferinţa de dezarmare, unde Mexicul era reprezentat de Alfonso García Robles. Era o figură pur eminentă a grupului nostru, care număra pe doamna Myrdal, vecina mea de scaun (România, Suedia). În ţară la noi începuse perioada deschiderii în care Maurer încerca să mărească gradul de independenţă al României, în condiţiile prielnice ale regulilor lagărului socialist. Neutrii simţeau nuanţele prin care intervenţiile româneşti la discuţii se distingeau de restul blocului. M-au invitat chiar la o şedinţă a grupului lor. Nu puteam avea profesori mai buni în materie de diplomaţie independentă. Criticau mereu poziţiile marilor puteri şi le atribuiau întârzierea deliberată a unor paşi spre dezarmare.

În 1963, Robles ne anunţă la Geneva intenţia ţării sale de a propune denuclearizarea Americii Latine. Mă grăbesc să îl susţin, spunând că şi România propune o zonă fără arme nucleare în regiunea sa. „Din această cauză, salutăm orice iniţiativă care ar duce la zone ne-nucleare în alte regiuni.” Tot în anul acesta, la Adunarea Generală se discută iniţiativa mexicană, dar spre dezamăgirea noastră, URSS şi Blocul estic voiau să nu susţină propunerea mexicană şi să se abţină de la vot. Am semnalat acasă că acest lucru contrazicea ceea ce România susţinuse anterior. Ori „contradicţia” nu se bucură de respect în politică. S-a creat o mare dilemă la Bucureşti, care a fost analizată îndelung. A vota pentru înseamnă un vot diferit de al lagărului nostru, unde domneşte disciplina. Rezultatul a foce cel pe care îl speram şi îl susţineam cu încăpăţânare. Am votat pentru şi uimirea a fost atât de mare în Comitetul politic nr. 1, încât preşedintele sesiunii, când a auzit că spun „DA”, mi-a cerut să repet. Nu e de mirare că în ziare au apărut articole intitulate „Independenţa României”. Nu se întâmpla niciodată ca o ţară estică să aibă un vot diferit de cel al Blocului său. Tratatul denuclearizării latino-americane, sub numele de Tratatul de la Tlatelolco, a fost adoptat de ţările continentului în 1963.

Acest vot ne-a atras simpatia Americii Latine şi a întărit colegialitatea lui Robles cu mine, transformând-o în prietenie. Îmi trimitea, în anii ce au urmat, cărţile sale.

Iată-ne în 1971, când părăsisem diplomaţia în favoarea educaţiei naţionale. Primesc o invitaţie de a participa la o conferinţă convocată de Luis Echeverría, preşedintele Mexicului, privind intensificarea relaţiilor culturale în lume. Într-adevăr, noul preşedinte era ambiţios. Se vedea un patron al culturii, nu doar în ţara sa, ci pe tot Globul. Voia acţiuni care să îi recunoască meritele şi gândul îi zbura spre un Premiu Nobel. La ora aceea, Robles era subsecretar la Externe. Preşedintele îl trata cu superioritate şi îi vorbea ca unui funcţionar oarecare. Nu putea suporta faima pe care şi-o cucerise Robles în urma zonei ne-nucleare. Întâlneam un prieten jignit şi minimizat, dar care, cu tăcerea şi răbdarea care îl caracterizau, suporta şi acest episod neplăcut din viaţa sa. Ne-am vorbit cu încredere amicală şi ne-am acordat din nou viorile. Se termină coşmarul, care cortina şi Robles devine în 1982 laureat al Premiului Nobel. Îl merita cu prisosinţă.