Despre despre

grecia-atena-zeita-atenaCred că „mânia ce-aprinse pe Ahile Peleanul” m-a cuprins, citind o carte de istorie în care un capitol se ocupă despre cum s-a format România. În asemenea studii caut cu insistenţă şi interes cum este privită Adunarea de la Alba Iulia din 1918. Spre marea mea dezamăgire, evenimentul este menţionat fără niciun comentar, iar tonul întregului capitol are aceeaşi ţinută. Pacea de la Versailles nu figurează nici ea. Citind şi răsfoind cartea, mi-am dat seama că nu se ocupă de istorie, ci de literatură despre istorie, confruntând păreri şi dispute despre evenimente abia schiţate. Autorul îşi atribuie un rol sanitar: să cureţe literatura istorică de ficţiuni şi mituri. Se ocupă, deci, despre ceea ce se scrie despre istorie, la două trepte mai sus de fluviul evenimentelor, un fel de „supra-pod” superior, distant şi autoritar. Dar a vorbi despre literatura istorică înseamnă a fi istoriograf, nu istoric, ceea ce este o altă meserie.

Istoria este experienţa vieţii trăită de generaţiile care s-au dus. Este foarte greu de reconstituit pe baza a ceea ce s-a scris – un fel de „despre-despre”. Cei ce au reflectat asupra problemei au găsit alte soluţii. După Ortega y Gasset, nu ajungem la adevăruri decât prin povestiri. Este categoric: „raţionalitatea istoriei este povestea”. Spune-i asta unui „istoric” din generaţia „despre-despre” şi va simţi o lovitură în plex. Dar ce splendide pagini de filosofia istoriei a scris Paul Ricoeur, pe care acesta nu le cunoaşte, după cum nu ştie, în limbajul său formalizat, nici care este diferenţa între civilizaţie şi cultură.

Nu pot să spun că nu te alegi cu nimic dacă, citind o carte despre lingvistică, vezi că nu se ocupă de limbă şi vorbire, ci doar despre curentele lingvistice ce se ceartă între ele. Şi aşa se poate. Dar când vezi că un întreg cortegiu intelectual nu vorbeşte decât „despre-despre”, înseamnă că sistemul întreg este contaminat de un virus.

Am pus tendinţa pe seama popularităţii curentului structuralist şi a modei sale, care a făcut cel mai mare pas posibil de îndepărtare de la realitate, aşezându-se pe un plan superior şi bine izolat, al discursurilor despre realitate şi al înverşunatelor ciocniri de idei între ele, cu realul pierdut pe parcurs. Terenul era atât de polemic şi antrenant, încât a promis crearea unui nou podium mai sus de primul. Acesta nu punea realul în cauză; se mulţumea cu părerile despre real. Iată, deci, arhitectura instituţională a unui mediu foarte prielnic afirmării personale. Istoricul are toate şansele ca, fluturând steagul unei idei la modă, să stea pe scenă şi să culeagă glorie de erou. „Este omul care s-a ridicat împotriva ficţiunii în istorie”, un personaj care denunţă fraude, alungă neadevărul şi vă luminează mintea.

Am în faţă cartea lui Nathan Gardels, Schimbarea ordinii globale. Din titlu mi se trezeşte suspiciunea. Ordine globală nu a existat, deci nu are ce să se schimbe. Haos da, existent şi în perspectivă. Nu pot să neg că interviul luat unor personalităţi ale vremii noastre nu mi-a adus la cunoştinţă opinii pe care le respect. Jacques Cousteau spune, de pildă: „Inamicul public numărul unu este societatea de consum”. Nu citeşti lipsit de emoţie ce afirmă doamna Bhutto, cea asasinată între timp, despre starea femeii. Sau ideile viguroase venite din Singapore. Dar ce mă deranjează în cel mai mare grad sunt inepţiile cărate din cercurile lor de reprezentanţi himerici: „China pradă haosului. Moştenirea lui Deng”. „Occidentul triumfător”. „Rusia umilită”. „Istoria a provocat paralizarea lumii a treia”. Sub titlul Dumnezeu nu este şef de stat, un publicist francez loveşte simultan în stat şi în divinitate, citând că un scriitor nihilist, avea drept ţinte principale ale doctrinei sale doi duşmani: Biserica şi Statul. Mai sunt şi alte idei ce aparţin catastrofismului. Alvin Toffler are teama că ne întoarcem la oamenii din paleolitic, care se temeau de copaci, de pietre şi de soare.

Într-un cuvânt, ceea ce am citit erau părerile unor oameni despre viziunea lumii a cercurilor şi grupurilor la care aparţin.

O alegorie ne vine în ajutor ca să înţelegem mai bine ce este fenomenul „despre-despre”. Este jocul cu păpuşi. Un copil ia în braţe un căţel de pluş. Acesta mimează un câine adevărat. Copilul îl va prezenta prietenilor săi drept câinele care îi aparţine. Jocul ce va urma va fi „ca şi când” jucăria ar fi un câine real. Este una dintre împrejurările în care „despre-despre” are un rol pedagogic valabil. Există şi o filozofie a lui „ca şi cum”. Nu este lipsită de o idee ce apare şi în rolul „metaforei”, atât de preţioasă chiar pentru gândirea ştiinţifică.

Iată-ne astfel în situaţia în care „despre-despre”, ce putea părea o simplă butadă, este subiect de filozofii serioase. Echivalenţa lui „ca şi cum” cu „despre-despre” este evidentă. Vorbesc despre un lucru, simbol, idee, obiect ca şi cum ar fi real, dar el nu este decât expresia verbală a ceea ce este real.

Comparaţia cu păpuşile nu are doar conotaţie de joc de copii. În Salzburg, în momente importante cum sunt reuniunile internaţionale, la care participă şi preşedintele Austriei, recepţia se dă în clădirea episcopală, Schloss Leopoldskron, cel mai fastuos loc de găzduire a congreselor din acest oraş istoric, care s-a bucurat de autonomie sub conducerea unui arhiepiscop catolic mai mult de un secol. Invitaţii traversează o grădină mare, în iarba căreia sclipesc lumini. Sunt, de fapt, păpuşi ale renaşterii, construite când s-a răspândit moda păpuşilor mecanice, care se mişcau, dând din cap, mâini şi picioare. Se asistă la un spectacol, ilustrare totală şi formală a lui „despre-despre”.

Alături de păpuşă, mai găsim în familia „despre-despre” şi oglinda. Te uiţi la ea şi prin reflecţie vezi un tablou. O priveşti când conduci maşina şi vezi un motociclist în spate. În tot domeniul comunicării umane „despre-despre” este regină. Te uiţi la televizor şi auzi ştiri, la cinema priveşti o pânză şi vezi un film, poştaşul îţi aduce o scrisoare ce fusese pusă într-o cutie pe stradă, ridici telefonul şi vorbeşti cu provincia sau cu străinătatea, până şi când strângi o mână exprimi prietenie. Nu este de mirare că omul, animal simbolic, ajunge doar să deschidă gura, ca să emită un semnal vocal ce se va transforma în informaţie despre real.

După ce am stabilit ubicuitatea cuplului „despre-despre” şi i-am elogiat contribuţia merituoasă la promovarea civilizaţiei şi a culturii, este momentul să îi adresăm un reproş. Chiar dacă se referă la realitate, el fuge de aceasta, o evită, o ocoleşte. Trebuie să ţinem seama că viaţa omului este o cursă de obstacole reale, dar oricâtă uşurare ar aduce ignorarea lor, când intrăm în domeniul ştiinţelor sociale şi umane, nu putem să le eludăm. Ce ne facem cu studiile care abundă în nesocotirea faptelor şi în care observatorul, comod instalat, nu se referă la ele, ci se complace în a vorbi „despre-despre”? Cu ce este îmbogăţită astfel informaţia şi progresul cunoaşterii? Ce facem cu istoricii care vorbesc „despre-despre”, cu psihologii ce se pierd în teorii freudiene, cu sociologii care te întreţin cu comentarii filosofice?

Coborâţi, mult stimaţi experţi, din zona voastră de „despre-despre” şi ocupaţi-vă puţin de realitatea vieţii noastre, rezolvând probleme şi dându-ne puţină speranţă.