De ce sunt americanii pragmatici?

Dacă trecem oceanul, călătorind de la Europa teoriei la ţara aplicaţiilor ei, lăsăm în urmă continentul european al căutării adevărului, cu uneltele raţionamentului abstract şi ale teoriilor şi cu respectul francez al principiilor generale. Întâlnim acum oameni care nu se interesează de această latură. Unii cred că, datorită unei solidarităţi anglo-saxone, americanii vor întreba precum englezii utilitarişti: «La ce foloseşte?» Când acolo, americanul aflat în faţa unui obiect nou, îşi pune întrebarea: «Cum funcţionează şi cum este făcut?»

Gustul pentru noutate al americanilor este de mult cunoscut. Dar această deschidere nu este suficientă. Ei vor să afle cum se construieşte sau cum se fabrică acel obiect, după cum scrie, de obicei, în hârtia de însoţire a acestuia: „modul de funcţionare”. Ei se văd deja fabricanţii şi vânzătorii obiectului.

Pentru a se convinge, americanul recurge la experienţă. Într-atât preţuieşte această metodă, încât mulţi îl consideră empirist, un curent filosofic care pune experienţa înaintea teoriei. Este vorba despre o şcoală cu vechime, care are drept precursori pe Bacon, Hobbes, Locke şi alţii. Miezul ei era negarea ideilor înnăscute şi pretenţiile raţionalismului, ale cărei generalizări abstracte nu sunt altceva decât afirmaţii mai mult sau mai puţin probabile. Pentru ei, cunoaşterea rezultă din experienţă.

Cunoaşterea în această perspectivă pleacă de jos şi se urcă în sus, invers decât la raţionalişti, unde coboară de sus, de la principii generale şi abstracte, la cazuri concrete şi la aplicaţii. Cele două direcţii caracterizează din punct de vedere logic, deducţia şi inducţia. Americanul se înscrie, astfel, în şcoala inductivă. Nu de la idei la fapte reale, ci invers, de la fapte şi experienţe la idei şi generalităţi.

Această abordare se vede în felul în care este privită ştiinţa. Ea se bazează la europeni pe teorie, iar la americani accentul este plasat pe aplicaţiile ştiinţei. Fără a nega rolul clarificator al teoriilor, interesul americanilor se îndreaptă spre aplicaţiile ştiinţei, unei prevalentă este experienţa. Aceasta se vede şi în şcoli, unde laboratorul este mai important, uneori, decât sala de curs.

bostonteaparty1746Am asistat odată într-o universitate din New York la deschiderea unui curs de drept internaţional. După manualele europene pe care le ştiam, mă aşteptam la date istorice, principii de bază, la axiome, ca să utilizez un termen matematic şi idei de bază din care decurg aplicaţiile. Cursul a început brusc şi fără nicio altă introducere cu prezentarea litigiului juridic în circulaţia vaselor străine într-un port american. Ce ne era, deci, oferit? Un caz, care constituia o experienţă reală, cu învăţăminte pentru viitor.

M-am întrebat dacă SUA au folosit experienţele trecutului în formularea politicii lor externe. La o primă vedere, unele evenimente confirmă acest lucru. Rolul Americii în primul război mondial şi sprijinul dat Antantei a fost călăuzitor pentru ceea ce Roosevelt a făcut pentru europenii aflaţi în criză. Chiar şi iniţiativa de a crea ONU, după ce altădată avusese ideea Ligii Naţiunilor (la activitatea căreia, din păcate, nu a participat), a fost luată cu speranţa că ea va dăinui şi, de aceea, sediul a fost propus New York-ului. În alte împrejurări, nu s-a văzut acest lucru. Este cazul relaţiei cu Asia. Toate acţiunile Americii, inclusiv Vietnamul, au fost pierzătoare sau neprielnice pentru ea.

Dar, de fapt, nu putem să dăm vina pe insuficienta atenţie dată experienţei. Mai degrabă, trebuie să înţelegem ce greu este pentru un stat să ia decizii lucide în condiţiile în care două partide puternice împart ţara într-un perpetuu război intern surd, în care fiecare subminează sistematic iniţiativele celuilalt. Americanul de rând, practic şi empirist, ar merita o soartă mai bună.