De ce sunt englezii utilitarişti?

De câte ori întâlnim un cetăţean al unei ţări, ne întrebăm, într-o expresie populară, „ce hram poartă?”. Adică, ce calitate caracteristică ar putea fi atribuită minţii sale, care ţine şi ea de o mentalitate comună a societăţii. Se spune despre englezi că sunt prefăcuţi: „perfidul albion”. Dar aceasta este mai mult o răutate, decât o analiză serioasă. Cred că mai degrabă există raţiuni să îi numim „utilitarişti”. Deşi, utilitarismul a devenit acum numele unui sistem filozofic în mare stimă la englezi, înţelesul lui este simplu. A fi utilitarist înseamnă, de fapt, să te întrebi „La ce îmi foloseşte?”, când ai de-a face cu un obiect, o activitate sau chiar când faci cunoştinţă cu un om. Adică, răspunde la vreun interes de-al meu?

Să fim şi noi utilitarişti. Vrei să ştii la ce e bun să afli că englezii sunt utilitarişti? Sunt o mulţime de motive. Toţi oamenii trebuie să ia decizii în viaţa lor, unele fundamentale (pentru ce profesiune mă pregătesc?), altele curente (iau sau nu umbrela cu mine?). Există tot felul de propuneri pentru criteriul unei decizii. De largă acceptare a fost o propunere a psihologilor: „principiul plăcerii”. Adică, oamenii fac acele lucruri care la plac şi le resping pe cele care nu le aduc plăcere sau satisfacţie. Pentru Freud, lucrurile sunt simple: eros (adică plăcere) şi distrugere sau negaţie, ca instincte moştenite.

Dar uite că englezii par a gândi altfel. Nu „plăcere”, ci „utilitate”. Sunt şi lucruri neplăcute, pe care le accepţi, fiind utile. Este bine de ştiut acest lucru, fiindcă comunicăm cu ei, discutăm, negociem, avem comerţ şi proiecte comune. Să luăm diplomaţia. Iată masa rotundă unde se discută posibilitatea unui acord bilateral. Unul are propuneri şi celălalt reacţionează. Dacă ştii dinainte că celălalt este condus după un criteriu care îl caracterizează, formulezi ideea ta într-un mod care facilitează un răspuns pozitiv.

Nici englezii nu formează, din punctul de vedere al funcţionării minţii lor, un corp unitar.

Cineva spunea că anglo-saxonii se disting prin semne vizibile. Englezii au mâni mari şi capete prelungi, pentru că meseria lor de bază a fost navigaţia, în care tragi de funii şi te uiţi la cer, ca să vezi cum este vremea. Saxonii au mâni frumoase şi feţe rotunde, provenind dintr-o populaţie care avea meseriaşi şi negustori, stând la mese de lucru şi tejghele. De aici şi până la străbaterea mărilor este o distanţă mare.

Jeremy_BenthamUtilitarismul a fost teoretizat filozofic de un gânditor englez, Jeremy Bentham (1748-1832). Este plăcut să vezi cum pledează în limbajul vremii în favoarea utilitarismului, prin 13 argumente. „Este acea proprietate a oricărui obiect, de a produce beneficii, avantaje, plăcere, binele şi frumosul sau să prevină să nu se întâmple contrariul: nedreptatea, durerea, răutatea, nefericirea.” Dar, atenţie cine poate fi sau nu util. Obiectul, situaţia dată, cazul au principiile şi generalităţile raţionaliştilor. Suntem la antipod faţă de francezii care pornesc de la principiu ca să ajungă la caz, pe când englezii se încăpăţânează să trateze de la bun început fiecare caz cu gradul lui de utilitate.

Aceasta ar fi a doua mare diferenţă între cele două ţărmuri ale Canalului Mânecii. Dacă pleci din Anglia pe continent, te dezbari de cazuri şi cauţi principii generale. Un diplomat îmi explica importanţa cunoaşterii acestei trăsături: «Nu este de ajuns să traduc limba interlocutorului meu. Poate mai important este să cunosc gramatica pe care o foloseşte mintea lui. Şi, mai ales, sensul.»

Este bine să ştii că utilitarismul a fost un pariu răsplătitor. Cei care l-au folosit au ajuns, pentru o vreme, liderii lumii.

De ce sunt americanii pragmatici?

Dacă trecem oceanul, călătorind de la Europa teoriei la ţara aplicaţiilor ei, lăsăm în urmă continentul european al căutării adevărului, cu uneltele raţionamentului abstract şi ale teoriilor şi cu respectul francez al principiilor generale. Întâlnim acum oameni care nu se interesează de această latură. Unii cred că, datorită unei solidarităţi anglo-saxone, americanii vor întreba precum englezii utilitarişti: «La ce foloseşte?» Când acolo, americanul aflat în faţa unui obiect nou, îşi pune întrebarea: «Cum funcţionează şi cum este făcut?»

Gustul pentru noutate al americanilor este de mult cunoscut. Dar această deschidere nu este suficientă. Ei vor să afle cum se construieşte sau cum se fabrică acel obiect, după cum scrie, de obicei, în hârtia de însoţire a acestuia: „modul de funcţionare”. Ei se văd deja fabricanţii şi vânzătorii obiectului.

Pentru a se convinge, americanul recurge la experienţă. Într-atât preţuieşte această metodă, încât mulţi îl consideră empirist, un curent filosofic care pune experienţa înaintea teoriei. Este vorba despre o şcoală cu vechime, care are drept precursori pe Bacon, Hobbes, Locke şi alţii. Miezul ei era negarea ideilor înnăscute şi pretenţiile raţionalismului, ale cărei generalizări abstracte nu sunt altceva decât afirmaţii mai mult sau mai puţin probabile. Pentru ei, cunoaşterea rezultă din experienţă.

Cunoaşterea în această perspectivă pleacă de jos şi se urcă în sus, invers decât la raţionalişti, unde coboară de sus, de la principii generale şi abstracte, la cazuri concrete şi la aplicaţii. Cele două direcţii caracterizează din punct de vedere logic, deducţia şi inducţia. Americanul se înscrie, astfel, în şcoala inductivă. Nu de la idei la fapte reale, ci invers, de la fapte şi experienţe la idei şi generalităţi.

Această abordare se vede în felul în care este privită ştiinţa. Ea se bazează la europeni pe teorie, iar la americani accentul este plasat pe aplicaţiile ştiinţei. Fără a nega rolul clarificator al teoriilor, interesul americanilor se îndreaptă spre aplicaţiile ştiinţei, unei prevalentă este experienţa. Aceasta se vede şi în şcoli, unde laboratorul este mai important, uneori, decât sala de curs.

bostonteaparty1746Am asistat odată într-o universitate din New York la deschiderea unui curs de drept internaţional. După manualele europene pe care le ştiam, mă aşteptam la date istorice, principii de bază, la axiome, ca să utilizez un termen matematic şi idei de bază din care decurg aplicaţiile. Cursul a început brusc şi fără nicio altă introducere cu prezentarea litigiului juridic în circulaţia vaselor străine într-un port american. Ce ne era, deci, oferit? Un caz, care constituia o experienţă reală, cu învăţăminte pentru viitor.

M-am întrebat dacă SUA au folosit experienţele trecutului în formularea politicii lor externe. La o primă vedere, unele evenimente confirmă acest lucru. Rolul Americii în primul război mondial şi sprijinul dat Antantei a fost călăuzitor pentru ceea ce Roosevelt a făcut pentru europenii aflaţi în criză. Chiar şi iniţiativa de a crea ONU, după ce altădată avusese ideea Ligii Naţiunilor (la activitatea căreia, din păcate, nu a participat), a fost luată cu speranţa că ea va dăinui şi, de aceea, sediul a fost propus New York-ului. În alte împrejurări, nu s-a văzut acest lucru. Este cazul relaţiei cu Asia. Toate acţiunile Americii, inclusiv Vietnamul, au fost pierzătoare sau neprielnice pentru ea.

Dar, de fapt, nu putem să dăm vina pe insuficienta atenţie dată experienţei. Mai degrabă, trebuie să înţelegem ce greu este pentru un stat să ia decizii lucide în condiţiile în care două partide puternice împart ţara într-un perpetuu război intern surd, în care fiecare subminează sistematic iniţiativele celuilalt. Americanul de rând, practic şi empirist, ar merita o soartă mai bună.

Pete negre

Este atât de curentă şi acceptată ideea că Europa este un tărâm al culturii, artei şi ştiinţei, în care s-au făcut paşii înnoitori ai Renaşterii şi Luminilor, încât se uită că, în paralel cu acestea două, a apărut asupra ei un blestem diabolic. Este vorba despre o instituţie de mare putere şi autoritate, care s-a numit Inchiziţia.

O bulă papală înfiinţează Inchiziţia în Spania, la 1478. Apoi se va extinde ca o plagă în Portugalia, Insulele Canare, în Lumea nouă, în Mexic şi Columbia, Brazilia şi posesiunile de peste mări ale Spaniei şi Portugaliei, ca Filipinele. Dovedeşte nu doar putere de penetraţie, ci şi tenacitate şi durată inclusiv. Va fi abolită abia în 1821, în Portugalia şi în 1834 în Spania. Este longevivă cu cele peste trei secole şi jumătate ale sale.

Inchiziţia a fost un for de investigaţie şi judecată, supus altui for de conducere şi strategie şi completat de cel de execuţie şi festivităţi. Ea îşi alegea victimele, le ancheta şi le condamna. De ce trecea un fior prin cei ce îi pronunţau numele? Pentru că pedeapsa frecventă era arderea de viu a celui vinovat, care se numea autodafe, cuvânt portughez ce însemna „distrugere prin foc”.

Judecătorii erau persoane de elită, numite prin decret. Iar victimele erau duşmanii, străinii creştinătăţii, islamici, evrei, cei aparţinând altor religii şi culte şi încă un cerc, mult mai larg, al celor care insultau sau nesocoteau învăţăturile religiei şi bisericii creştine şi regulile ei.

Ceea ce este înfiorător era cadrul solemn şi sacru în care avea loc o execuţie. Clopotele băteau, lumea venea din toate părţile. Un lung cortegiu străbătea oraşul. Se aduceau efigiile şi osemintele vinovaţilor morţi, pentru a fi şi ele arse. Vinovaţii vii, numiţi relajado, unii cu căluşuri în gură, erau însoţiţi fiecare de doi confesori, care încercau să îi facă să se îndrepte, ceea ce părea în ochii mulţimii adunate, un semn de aleasă umanitate. Urmau cuvântări, predici, prezentarea lăzilor cu dovezi de vinovăţie şi, în fine, se aprindeau focurile, în mijlocul cărora, legat de un ţăruş, se afla condamnatul.

transformation-in-dark-times-dr-diva-verdun

Acest spectacol al groazei, regizat în amănunte, dezvăluie gradul ridicat de sălbăticie ce dăinuia în epoca de consolidare a civilizaţiei, în perioade când Machiavelli era diplomatul Florenţei, în care Rabelais scria, Leonardo da Vinci crea opere şi Rafael picta catedrale. Această sălbăticie exista, deci, implantată în construcţia omului, ca o maladie explozivă, mereu recidivă.

Cu cât antren, alte ţări presupus avansate, au preluat autodafeul spaniol, sub forma goanei după vrăjitoare. Şi aici, în Europa de Nord şi Centrală, în Austria, Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Suedia şi chiar Elveţia sau Transilvania, au fost ucise între 1560 şi 1680, cel puţin 40.000 de femei. Nu este chiar recolta din Spania, unde în primii 50 de ani au fost judecaţi 1000 de oameni pe an. În 1492, în Spania, au fost omorâţi 2000 de relajado. Între 1540 şi 1700, au fost judecaţi 84.000 de oameni. Apoi ritmul se linişteşte.

Revin asupra unei caracteristici a perioadei negre a Europei. De ce a reînviat ea acel obicei al zorilor istoriei, când un trib aducea o jertfă umană în zgomot de tobe şi acompaniament de dansuri? De ce a fost reluată sanctificarea actului de distrugere prin foc a fiinţei umane? Poate că singura sanctificare a jertfei de oameni nu o mai facem decât în războaie. Dar şi acestea îşi pierd din solemnitate, când se moare dintr-o rachetă trimisă dintr-un avion fără pilot.

Geniul

Mă întâlnesc cu un prieten vechi, din studenţie. Veneam din direcţii diferite: eu fizico-matematici, el litere. Eu mă afundasem în calcule, iar el în poezie. Vocaţiile noastre nu puteau fi mai diferite: eu eram cu picioarele pe pământ şi el cu capul în nori. Probabil că acest contrast ne făcea să avem întotdeauna o conversaţie interesantă şi chiar să ne mărturisim visele şi ambiţiile Ne-am revăzut apoi, de câteva ori, din ce în ce mai serioşi, mai gânditori şi mai cufundaţi în treburile proprii. Drumurile ni se încrucişau din când în când şi ieri, coborând din autobuz, am dat, din nou, de el. «Ce faci?» «Bine, dar tu?» În loc de răspuns, se uită la ceas şi îmi zice: «Ai puţin timp? Aş vrea să îţi spun ceva.» «De ce nu? Plimbarea prin parcul Herăstrău este întotdeauna plăcută.» Pe o bancă, lângă lac, oftează şi îmi spune: «Mi se întâmplă un lucru ciudat şi nu îl pot încredinţa oricui.» «Te rog», i-am zis, «ne ştim de un veac.» «Iată despre ce este vorba. Am descoperit că sunt un geniu.» «Splendid», am zis, dar de ce urci aşa dintr-o dată toate treptele: hărnicie, trudă chiar, inspiraţie, apoi imaginaţie? «Aşteaptă puţin», zise el. «Eu sunt geniu în fiecare zi între ora 5 şi 6 dimineaţa. Atunci îmi vin idei formidabile, titluri de proiecte, ce mai încoace şi încolo, întrezăresc o operă măreaţă.» «Toate bune», zic, ca să nu îl contrazic, «dar ce este cu orele acelea matinale?» «Şi eu m-am întrebat», spune «şi, în fine, am găsit motivul.» «Pot să îl ştiu şi eu?» «Dacă ai răbdare, da. Explicaţia am găsit-o cercetând nişte texte ale psihologilor şi ale filosofiei. Se ştie, de altfel, că în fiecare om există o entitate conştientă şi un alt personaj, care este subconştientul. Primul este stăpân ziua, pe lumină. Celălalt, noaptea, în somn. Ei bine, pe la ora 5, subconştientul, care şi-a terminat veghea, dă să plece şi deschide uşa, la care apare conştientul ca să mă ia în primire. Dar ei nu se înţeleg bine. Sunt adevăraţi rivali. Merg până la a se certa. Se vorbesc de rău şi se luptă pentru supremaţie.» «Şi crezi că s-au luat la harţă la uşa aia?» «Nu, dimpotrivă. Încă nu îşi preluaseră rolurile, pentru că eu, între somn şi starea trează, eram şi al unuia şi al celuilalt. Este cel mai propice moment pentru mine. Sunt politicoşi, se respectă reciproc şi, culmea, colaborează. Asta înseamnă şansa cea mare, genius-Fool-2zenitul. Când cooperează ei, la mine se naşte geniul. Atunci sunt suflul creaţiei, simt ideile ca şi cum aş pune mâna pe ele, apar proiectele, totul se exprimă în ritm şi rimă.» «Grozav», am spus, «dar câtă vreme stau aşa ca fraţii?» «Din păcate, nu prea mult. Preţ de un ceas. Apo se despart şi devin reci şi recalcitranţi unul faţă de celălalt.» «Ce păcat», zic, «dar măcar tot ţi-au dăruit ceva.» «Nu, asta este nefericirea! Când ei se ceartă, geniul meu dispare. Şi asta se întâmplă pe la 6 dimineaţa. Când mă trezesc, simt că sunt sub jurisdicţia unuia singur, care îmi impune regulile acestei vieţi seci şi aspre pe care o trăim cu toţii.» «Stai puţin», încerc eu să clarific lucrurile. «Ţi s-a dat geniul, nu îl iei cu tine şi nu îl duci unde îţi trebuie?» «Cred că nu ai înţeles bine cât de rău se duşmănesc tutorii mei. Când mă preia, conştientul şterge cu buretele tot ce am dobândit temporar, în ora mea glorioasă. Devin, din nou, bietul pălmaş cu coate rupte. Sper să înţelegi mai bine suferinţa mea şi să îmi dai un sfat. Ce să fac?» «Recunosc că nu este uşor să găsesc o soluţie. Este dramă curată tot ce spui. Te văd răvăşit. Mai întâi, recâştigă-ţi încrederea! Uită-te în jur. Crezi că o omenire întreagă trăieşte fără obstacole, greutăţi, ostilitate chiar? Şi, totuşi, ea zice: ‘Cât respir, sper’. Reia-ţi poezia. Lucrează. Adu-ţi aminte că un mare inventator a spus că creaţia sa este 1% inspiraţie şi restul de 99% transpiraţie. Hai, curaj!» «Cum să revin la banalitate, mediocritate, birocratism? Crezi că este uşor, după ce ai aflat că eşti un geniu, fie şi pe termen scurt? Altceva nu îţi vine în minte?» Încolţit astfel, i-am spus: «Citeşte pe Eminescu, îl ştii, patronul vostru. El a scris Geniu pustiu

Caracter

Spunem apreciativ despre un om că „are caracter”, este „de caracter”, considerând că această calitate nu este pe toate drumurile, ci aparţine unei personalităţi morale ferme. Aceasta ar însemna voinţă fermă, perseverenţă, certitudine. Lăsăm la o parte caracterele din piesele de teatru şi caracterele care se moştenesc din genetică, particularităţile care disting operele de artă sau personajele literaturii, precum şi faptul că şi literele pe care le citim au caracterele lor.

Revenim la ce sens dăm termenului în vorbirea noastră curentă. În cel mai curent uz, înseamnă că în omul de caracter poţi avea încredere, îşi ţine angajamentele, nu vorbeşte cu uşurinţă şi ambiguu, ştie ce spune şi nu „bate câmpii”. Prima calitate ce o implică caracterul este cinstea. Un om de caracter nu înşeală pe nimeni.

Aproape toate activităţile umane subliniază alte calităţi căutate şi promovate: inteligenţa în primul rând, isteţimea, cultura şi cunoştinţele, sociabilitatea, retorica (vorbeşte frumos), manierele (se poartă frumos). De caracter se vorbeşte mai puţin. O fi o teamă, o rezervă sau o dezaprobare? În diplomaţie se cultivă supleţea, în politică adaptarea, în economie ingeniozitatea.

Numai anumite culturi preţuiesc caracterul, atunci când politica şi economia vor să fie credibile şi să genereze încredere. Există multe ţări în care s-a cultivat prin arte şi literatură o viaţă mai lejeră, mai liberă, cât mai puţine norme stricte şi deprinderi sobre. Câteodată, în satele româneşti s-a cultivat la loc de frunte cinstea şi caracterul. În copilăria mea, bunicul de la ţară mi-a povestit cum a făcut o vizită la Bucureşti, unde fiul său, un unchi tânăr al meu, era asistent universitar şi directorul fermei Facultăţii de zoologie. «M-a dus pe Calea Victoriei, unde se plimba lume multă. Un tânăr îl recunoaşte pe Lelu’ meu şi îl îmbrăţişează. Ne vedem mâine? Da, tot aici pe la 10.» Bunicul se întristează şi după aceea îi spune fiului său: «Nu te supăra că îţi spun. Dar de ce ai spus că îl întâlneşti mâine, când mi-ai promis că la acea oră mă duci la gară?» Lelu râde şi îi spune: «N-ai nicio grijă, merg la gară. Nu merg la întâlnirea cu prietenul meu, dar ştiu prea bine că nici el nu vine.» Şi bunicul dădea îngrijorat din cap: «Ce se alege cu lumea asta?»

Cred că bătrânii înţelepţi şi caracterele au cedat locurile lor în societatea de astăzi tinerilor inteligenţi şi celor care ştiu să se descurce, abili şi acomodabili fiind.

two persons with gears. the concept of logical and associative t

« pagina anterioara
 
pagina urmatoare »