Mircea Malița, „Secolul meu scurt”

maxresdefaultAutor: Mircea Malița

Editura: RAO

An apariție: 2015

Concepută sub forma unei autobiografii, dar care prezintă pe parcurs şi un stil memorialistic, cartea lui Mircea Maliţa face o incursiune în istoria României antebelice şi postbelice, oferind un tablou politic, economic şi cultural de o fineţe aparte şi cu o uimitoare minuţiozitate asupra detaliilor. Mai mult, lucrarea poate fi asemuită şi cu un adevărat Jurnal de călătorie cu popasuri pe tot globul, datorită activităţii de diplomat, preşedinte al mai multor organizaţii internaţionale şi asociaţii pe care a avut-o autorul. El alcătuieşte o remarcabilă galerie de oameni politici, academicieni, scriitori, economişti, cât şi alţi oameni cu alte preocupări din multe domenii, un tablou graţie căruia descoperim lucruri pe care, e posibil, istoria să le fi omis sau, pur şi simplu, să fi rămas în dosare secrete. »

Onoarea

640px-Francis1-1Francis I este acel rege al Renaşterii care i-a adus Franţei toate binefacerile culturale ale epocii. Era ambiţios şi îndrăzneţ. Bate pe elveţieni, smulge spaniolilor Milanul italian. Când moare împăratul Maximilian al Austriei, candidează la post, dar pierde în favoarea lui Carol Quintul. Acesta recâştigă Milanul şi îl ia pe Francisc prizonier. Văzându-se înconjurat de inamici, el se adresează soldaţilor săi cu cuvintele: „Tout est perdu, sauf l’honneur” (Totul este pierdut, în afară de onoare). Gurile rele spun că, din cauza focurilor de armă, nu s-au auzit încă trei cuvinte după onoare: „qui est foutue”, adică feştelită.

În prizonieratul în care era tratat bine, într-un apartament regal cu soldat înarmat la uşă (aşa cum a fost ţinut Vlad Ţepeş căzut în mâinile regelui Matei Corvin), Francisc a corespondat cu sultanul otomanilor, Soliman Magnificul, cu care stabilise legături ce au uluit toate celelalte ţări europene, pentru care turcii erau duşmani. Acesta i-a promis că îl scapă din temniţă. Dar nu a stat mult, când semnează o pace prin care cedează pe lângă Milan şi Burgundia.

646x404

Destul de nefericit în materie de provincii, pe care le pierde mai des decât onoarea, François première rămâne în memoria francezilor ca cel care a substituit limba franceză celei latine, care a înfiinţat Colegiul Francez şi prima imprimerie, care a dezvoltat economia şi bunăstarea, ca un rege glorios, titlu mai strălucitor decât a fi onorabil.

CIVILIZAŢIE ŞI CULTURĂ

Intrigat de faptul că în uzul limbilor, noţiunilor de civilizaţie şi cultură sunt folosite în mod diferit, am încercat să mă lămuresc. De ce la francezi civilizaţia e o sferă mare care cuprinde o sferă mai mică a culturii şi la germani e invers: cultura are în sânul său o sferă mai mică a civilizaţiei, iar la englezi, este semnul egalităţii între ele? Tot consultând literatura filosofică am dat de un răspuns la Paul Ricoeur în cartea sa Istorie şi adevăr. Civilizaţia e universală, adică e una singură, pe când culturile sunt locale, adică sunt mai multe. O precizare simplă pe care am adoptat-o în cartea Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Nimic mai simplu: civilizaţia e singulară, iar culturile sunt întotdeauna la plural. Cât se interxectează şi cât diferă între ele e o altă problemă. Am crezut că aduc o clarificare şi că lumea îşi va corecta vocabularul. Dar n-am obţinut probe vizibile. Dacă nu m-au ascultat, de ce nu citesc pe Paul Ricoeur?

Altaar_Zeus_fries

TATA TRAIAN

Am fost dezamăgit când am aflat dintr-un studiu englezesc că împăratul Traian eroul mitologic al folclorului românesc, a iubit pe alţii mai mult decât pe cei din Dacia Felix. Citeam gesturile lui, cum e Coloana din Roma, închinată victoriei sale, nu numai mândria cuceritorului, în dar şi o afecţiune specială pentru locurile noastre. Şi iată că se afirmă că pasiunea lui a fost Asia. Acolo a creat Arabia Felix. Se bucurase de victoria sa din Dacia, pentru simplul fapt că aici a găsit aur. A luat cu el cantităţi mari de aur. Venea tocmai bine pentru cucerirea Asiei. Invitat în Iordania am vizitat una din fortificaţiile care le ridica pe măsură ce pătrundea în continent. Ce păcat că mergând la o prezicătoare ca să vadă ce-l aşteaptă, aceasta i-a dat o mică pânză albă în care se afla „o mică bucată de lemn uscat”. Voia să-i spună: „vei muri aici şi linţoliul cu trupul tău va fi dus la Roma. Ceea ce s-a şi întâmplat. Cu el a murit şi un proiect uriaş şi îndrăzneţ.

Clipboard01s

Despre despre

grecia-atena-zeita-atenaCred că „mânia ce-aprinse pe Ahile Peleanul” m-a cuprins, citind o carte de istorie în care un capitol se ocupă despre cum s-a format România. În asemenea studii caut cu insistenţă şi interes cum este privită Adunarea de la Alba Iulia din 1918. Spre marea mea dezamăgire, evenimentul este menţionat fără niciun comentar, iar tonul întregului capitol are aceeaşi ţinută. Pacea de la Versailles nu figurează nici ea. Citind şi răsfoind cartea, mi-am dat seama că nu se ocupă de istorie, ci de literatură despre istorie, confruntând păreri şi dispute despre evenimente abia schiţate. Autorul îşi atribuie un rol sanitar: să cureţe literatura istorică de ficţiuni şi mituri. Se ocupă, deci, despre ceea ce se scrie despre istorie, la două trepte mai sus de fluviul evenimentelor, un fel de „supra-pod” superior, distant şi autoritar. Dar a vorbi despre literatura istorică înseamnă a fi istoriograf, nu istoric, ceea ce este o altă meserie. »