Suntem doi

Din zorile umanităţii se ştia că oamenii sunt formaţi din două părţi. Una este corpul care se vede şi se simte şi a doua este spirit nevăzut, câteodată numit suflet. Corpul moare, spiritul dăinuieşte. De la Sf. Augustin ştim că oamenii au două case locuite simultan: o casă a Domnului şi una a noastră.

Dar, de la naştere dăm de o dualitate naturală fundamentală: suntem bărbaţi şi femei. Părinţii şi bunicii stau câte doi. Aşa cum există zi şi noapte, oamenii dorm sau stau treji, alternativ, după o lege a fabricaţiei lor. Vorbesc sau tac, dar şi cântă. Stau acasă sau merg la şcoală când sunt mici, acasă şi la serviciu când sunt adulţi. Au prieteni şi duşmani, bucurii şi supărări, satisfacţii şi eşecuri. Un om care râde nu seamănă cu cel care plânge.

imagesCorpul omului îl învaţă ce este simetria: creier stâng şi drept, organe, în general, câte două, mâini, picioare, apoi plămâni, rinichi, ochi, urechi, cu unele excepţii notabile, cum ar fi inima. Până şi gura în care intră alimentele are un opus de eliminare a resturilor.

La apariţia uneltelor, dualismul se menţine. Piatra se aruncă sau se şlefuieşte. Arcul şi săgeata, lira şi arcuşul, toate vin perechi, perechi. Este pradă şi prădător. Îşi face familie cu mamă şi tată. Va fi toată viaţa urmărit de marea diviziune între bărbaţi şi femei.

Îşi dezvoltă limbajul şi orice nume este însoţit de opusul său. Binele şi răul, siguranţă şi pericol, prietenie şi duşmănie. Întreg vocabularul este plin de opuşi inseparabili. Apare cunoaşterea şi realul se separă de ficţiune şi adevărul de fals. Mintea este plină de contrarii, de parcă un ferăstrău nevăzut ar tăia totul în două părţi.

În momentul când omul pare a se resemna la atâta simetrie ce pare armonioasă, apar filozofii care introduc o adevărată dilemă. Jung spune că întreaga construcţie corporală şi mentală stă sub semnul dualităţilor, existând o diviziune profundă. S-ar putea crede că toate vorbesc despre un singur om. Nu, spune Jung, în adâncul nostru există o diviziune fundamentală. Nu pot spune eu, pentru că alături de eu stă sinele, care este mai vechi şi din care se construieşte încet un eu care se separă de sine. Iar sinele este în continuare un stăpân al eului, în comportamentul şi viaţa noastră.

Mare zarvă a creat şi analiza subconştientului. Considerat de Freud un coş de aruncat porniri negative şi distructive, subconştientul a fost reabilitat şi identificat ca un alt eu al nostru care nu se pronunţă în cuvinte. Lucrează cu imagini şi concură nevăzut la funcţionarea întregului individ. Nu doarme niciodată, înregistrează mult mai multe lucruri decât ştim noi, decât cele de care suntem noi conştienţi. Le serveşte conştiinţei noastre când nu ne aşteptăm, cu imaginea unei situaţii pe care a sărit-o memoria mare. „Parcă ne-am văzut undeva, dar nu ştiu când şi cum”, zice un om altuia. Da, se văzuseră, dar ceea ce a înregistrat subconştientul fusese neglijat de componenta conştientă.

Cel ce a reabilitat subconştientul la noi a fost Lucian Blaga. A scos din coşul pornirilor negative subconştientul şi l-a mutat într-un salon elegant, curat şi ornamentat, unde l-a făcut păstorul memoriei mai vechi decât lucrurile de care ne bucurăm ereditar, cu experienţe de secole, atavisme, păstrate cu grijă de el. Mai mult decât atât. L-a făcut răspunzător de stilurile culturilor moştenite de la strămoşii strămoşilor. Poate că sinele este autorul, eul tânăr fiind doar un beneficiar.

Iată cum, din nou, suntem noi înşine în ediţie nouă, care îmbracă în veştminte noi pe cei de demult. Un eu tânăr de mână cu un eu bătrân.

Pete negre

Este atât de curentă şi acceptată ideea că Europa este un tărâm al culturii, artei şi ştiinţei, în care s-au făcut paşii înnoitori ai Renaşterii şi Luminilor, încât se uită că, în paralel cu acestea două, a apărut asupra ei un blestem diabolic. Este vorba despre o instituţie de mare putere şi autoritate, care s-a numit Inchiziţia.

O bulă papală înfiinţează Inchiziţia în Spania, la 1478. Apoi se va extinde ca o plagă în Portugalia, Insulele Canare, în Lumea nouă, în Mexic şi Columbia, Brazilia şi posesiunile de peste mări ale Spaniei şi Portugaliei, ca Filipinele. Dovedeşte nu doar putere de penetraţie, ci şi tenacitate şi durată inclusiv. Va fi abolită abia în 1821, în Portugalia şi în 1834 în Spania. Este longevivă cu cele peste trei secole şi jumătate ale sale.

Inchiziţia a fost un for de investigaţie şi judecată, supus altui for de conducere şi strategie şi completat de cel de execuţie şi festivităţi. Ea îşi alegea victimele, le ancheta şi le condamna. De ce trecea un fior prin cei ce îi pronunţau numele? Pentru că pedeapsa frecventă era arderea de viu a celui vinovat, care se numea autodafe, cuvânt portughez ce însemna „distrugere prin foc”.

Judecătorii erau persoane de elită, numite prin decret. Iar victimele erau duşmanii, străinii creştinătăţii, islamici, evrei, cei aparţinând altor religii şi culte şi încă un cerc, mult mai larg, al celor care insultau sau nesocoteau învăţăturile religiei şi bisericii creştine şi regulile ei.

Ceea ce este înfiorător era cadrul solemn şi sacru în care avea loc o execuţie. Clopotele băteau, lumea venea din toate părţile. Un lung cortegiu străbătea oraşul. Se aduceau efigiile şi osemintele vinovaţilor morţi, pentru a fi şi ele arse. Vinovaţii vii, numiţi relajado, unii cu căluşuri în gură, erau însoţiţi fiecare de doi confesori, care încercau să îi facă să se îndrepte, ceea ce părea în ochii mulţimii adunate, un semn de aleasă umanitate. Urmau cuvântări, predici, prezentarea lăzilor cu dovezi de vinovăţie şi, în fine, se aprindeau focurile, în mijlocul cărora, legat de un ţăruş, se afla condamnatul.

transformation-in-dark-times-dr-diva-verdun

Acest spectacol al groazei, regizat în amănunte, dezvăluie gradul ridicat de sălbăticie ce dăinuia în epoca de consolidare a civilizaţiei, în perioade când Machiavelli era diplomatul Florenţei, în care Rabelais scria, Leonardo da Vinci crea opere şi Rafael picta catedrale. Această sălbăticie exista, deci, implantată în construcţia omului, ca o maladie explozivă, mereu recidivă.

Cu cât antren, alte ţări presupus avansate, au preluat autodafeul spaniol, sub forma goanei după vrăjitoare. Şi aici, în Europa de Nord şi Centrală, în Austria, Anglia, Franţa, Germania, Olanda, Suedia şi chiar Elveţia sau Transilvania, au fost ucise între 1560 şi 1680, cel puţin 40.000 de femei. Nu este chiar recolta din Spania, unde în primii 50 de ani au fost judecaţi 1000 de oameni pe an. În 1492, în Spania, au fost omorâţi 2000 de relajado. Între 1540 şi 1700, au fost judecaţi 84.000 de oameni. Apoi ritmul se linişteşte.

Revin asupra unei caracteristici a perioadei negre a Europei. De ce a reînviat ea acel obicei al zorilor istoriei, când un trib aducea o jertfă umană în zgomot de tobe şi acompaniament de dansuri? De ce a fost reluată sanctificarea actului de distrugere prin foc a fiinţei umane? Poate că singura sanctificare a jertfei de oameni nu o mai facem decât în războaie. Dar şi acestea îşi pierd din solemnitate, când se moare dintr-o rachetă trimisă dintr-un avion fără pilot.

Caracter

Spunem apreciativ despre un om că „are caracter”, este „de caracter”, considerând că această calitate nu este pe toate drumurile, ci aparţine unei personalităţi morale ferme. Aceasta ar însemna voinţă fermă, perseverenţă, certitudine. Lăsăm la o parte caracterele din piesele de teatru şi caracterele care se moştenesc din genetică, particularităţile care disting operele de artă sau personajele literaturii, precum şi faptul că şi literele pe care le citim au caracterele lor.

Revenim la ce sens dăm termenului în vorbirea noastră curentă. În cel mai curent uz, înseamnă că în omul de caracter poţi avea încredere, îşi ţine angajamentele, nu vorbeşte cu uşurinţă şi ambiguu, ştie ce spune şi nu „bate câmpii”. Prima calitate ce o implică caracterul este cinstea. Un om de caracter nu înşeală pe nimeni.

Aproape toate activităţile umane subliniază alte calităţi căutate şi promovate: inteligenţa în primul rând, isteţimea, cultura şi cunoştinţele, sociabilitatea, retorica (vorbeşte frumos), manierele (se poartă frumos). De caracter se vorbeşte mai puţin. O fi o teamă, o rezervă sau o dezaprobare? În diplomaţie se cultivă supleţea, în politică adaptarea, în economie ingeniozitatea.

Numai anumite culturi preţuiesc caracterul, atunci când politica şi economia vor să fie credibile şi să genereze încredere. Există multe ţări în care s-a cultivat prin arte şi literatură o viaţă mai lejeră, mai liberă, cât mai puţine norme stricte şi deprinderi sobre. Câteodată, în satele româneşti s-a cultivat la loc de frunte cinstea şi caracterul. În copilăria mea, bunicul de la ţară mi-a povestit cum a făcut o vizită la Bucureşti, unde fiul său, un unchi tânăr al meu, era asistent universitar şi directorul fermei Facultăţii de zoologie. «M-a dus pe Calea Victoriei, unde se plimba lume multă. Un tânăr îl recunoaşte pe Lelu’ meu şi îl îmbrăţişează. Ne vedem mâine? Da, tot aici pe la 10.» Bunicul se întristează şi după aceea îi spune fiului său: «Nu te supăra că îţi spun. Dar de ce ai spus că îl întâlneşti mâine, când mi-ai promis că la acea oră mă duci la gară?» Lelu râde şi îi spune: «N-ai nicio grijă, merg la gară. Nu merg la întâlnirea cu prietenul meu, dar ştiu prea bine că nici el nu vine.» Şi bunicul dădea îngrijorat din cap: «Ce se alege cu lumea asta?»

Cred că bătrânii înţelepţi şi caracterele au cedat locurile lor în societatea de astăzi tinerilor inteligenţi şi celor care ştiu să se descurce, abili şi acomodabili fiind.

two persons with gears. the concept of logical and associative t

DE CE N-AU CHINEZII FILOSOFI?

Clipboard01Cele mai vechi culturi producătoare de filosofi şi înţelepţi, care se afirmă înainte de primul mileniu al erei noastre aparţin Greciei şi Chinei. La 500 î.e.n. se confrunta şcoala Coriană cu Heraclit şi cea eleată cu Parmenise, iar în China, Confucius avea drept concurentă şcoala lui Lao Zi. În Grecia în fruntea şcolilor filosofice stăteau filosofii. Înţelepţii erau puţini la număr, se numărau pe degete. În China, înţelepţii jucau rolul filosofilor, nume rar întrebuinţat. În Grecia un filosof forma şcoală şi avea discipoli. În China înţelepţii aveau cărţi, citite, şi urmate de tinerii adepţi. Explicaţia nu e chiar simplă. Confucius a câştigat partida istorică şi e actual şi în zilele noastre. Meritul său suprem este că a subliniat rolul învăţării şi pregătirii, odată cu puterea normelor şi legilor. Grecii au lăsat ca moştenire frământarea continuă a gândirii şi perseverenta căutare a adevărului. Sunt creatorii logicii, aproape absentă la chinezi. Dar gândirea lor paradoxală pentru occidentali, este de un rafinament şi nuanţare, care uimesc şi astăzi lumea. Se pare că înţelepciunea bate inteligenţa.