În Mexic. Robles

Am fost atras de America Latină, de care România este legată în primul rând prin latinitatea limbii, începând cu Mexicul. Ambasadorul Joja m-a luat cu el în Mexic, cu trenul, fiindcă avea oroare de avioane. Este o experienţă de neuitat. Locomotiva se strică. Ne oprim. Întrebăm. Ni se spune că este „descompuesto”, adică stricată. Urmează câmpurile de cactuşi mari şi câmpii uriaşe. După câteva zile, Joja a fost chemat urgent acasă şi ne-am urcat în mod obligatoriu în avion.

În acelaşi an, se ţine în Mexic, Consiliul Economic şi Social, în care ţara noastră era membră. Înţeleg uşor ce formidabilă autoritate are Preşedintele Mexicului, deoarece înainte de a fi intrat în sala în care ne găseam noi, trâmbiţaşii l-au anunţat prin intonaţii puternice de la un capăt la altul al sălii, spărgându-ne timpanele. Am avut parte de călătorii exotice pe care le-am descris în cartea mea Zidul şi iedera: Monte Alban şi Piramide suprapuse. Dar mai mult mă impresionase o călătorie la sondele de petrol, jos, departe, lângă Guatemala, pe o căldură insuportabilă, lângă o pădure plină de papagali gălăgioşi.

Petrolul era mândria Mexicului. Îl exploatau americanii. Şi, neaşteptat şi fără precedent, preşedintele Lázaro Cárdenas a naţionalizat petrolul. Lecţie mai cutremurătoare pentru marile puteri nu exista, dar nici una atât de încurajatoare şi fermă pentru statele mici. Petrolul este al nostru. Îl vreţi? Cumpăraţi-l. Pe generalul Cárdenas îl salutasem cu câţiva ani înainte la Congresul Mondial al Păcii, de la Paris, în 1949. Înalt, demn şi tăcut, se bucura de stima generală.

alfonso_221153Trec anii de la vizita mea la Petro-Mex (1957). Şi iată-mă la Conferinţa de dezarmare, unde Mexicul era reprezentat de Alfonso García Robles. Era o figură pur eminentă a grupului nostru, care număra pe doamna Myrdal, vecina mea de scaun (România, Suedia). În ţară la noi începuse perioada deschiderii în care Maurer încerca să mărească gradul de independenţă al României, în condiţiile prielnice ale regulilor lagărului socialist. Neutrii simţeau nuanţele prin care intervenţiile româneşti la discuţii se distingeau de restul blocului. M-au invitat chiar la o şedinţă a grupului lor. Nu puteam avea profesori mai buni în materie de diplomaţie independentă. Criticau mereu poziţiile marilor puteri şi le atribuiau întârzierea deliberată a unor paşi spre dezarmare.

În 1963, Robles ne anunţă la Geneva intenţia ţării sale de a propune denuclearizarea Americii Latine. Mă grăbesc să îl susţin, spunând că şi România propune o zonă fără arme nucleare în regiunea sa. „Din această cauză, salutăm orice iniţiativă care ar duce la zone ne-nucleare în alte regiuni.” Tot în anul acesta, la Adunarea Generală se discută iniţiativa mexicană, dar spre dezamăgirea noastră, URSS şi Blocul estic voiau să nu susţină propunerea mexicană şi să se abţină de la vot. Am semnalat acasă că acest lucru contrazicea ceea ce România susţinuse anterior. Ori „contradicţia” nu se bucură de respect în politică. S-a creat o mare dilemă la Bucureşti, care a fost analizată îndelung. A vota pentru înseamnă un vot diferit de al lagărului nostru, unde domneşte disciplina. Rezultatul a foce cel pe care îl speram şi îl susţineam cu încăpăţânare. Am votat pentru şi uimirea a fost atât de mare în Comitetul politic nr. 1, încât preşedintele sesiunii, când a auzit că spun „DA”, mi-a cerut să repet. Nu e de mirare că în ziare au apărut articole intitulate „Independenţa României”. Nu se întâmpla niciodată ca o ţară estică să aibă un vot diferit de cel al Blocului său. Tratatul denuclearizării latino-americane, sub numele de Tratatul de la Tlatelolco, a fost adoptat de ţările continentului în 1963.

Acest vot ne-a atras simpatia Americii Latine şi a întărit colegialitatea lui Robles cu mine, transformând-o în prietenie. Îmi trimitea, în anii ce au urmat, cărţile sale.

Iată-ne în 1971, când părăsisem diplomaţia în favoarea educaţiei naţionale. Primesc o invitaţie de a participa la o conferinţă convocată de Luis Echeverría, preşedintele Mexicului, privind intensificarea relaţiilor culturale în lume. Într-adevăr, noul preşedinte era ambiţios. Se vedea un patron al culturii, nu doar în ţara sa, ci pe tot Globul. Voia acţiuni care să îi recunoască meritele şi gândul îi zbura spre un Premiu Nobel. La ora aceea, Robles era subsecretar la Externe. Preşedintele îl trata cu superioritate şi îi vorbea ca unui funcţionar oarecare. Nu putea suporta faima pe care şi-o cucerise Robles în urma zonei ne-nucleare. Întâlneam un prieten jignit şi minimizat, dar care, cu tăcerea şi răbdarea care îl caracterizau, suporta şi acest episod neplăcut din viaţa sa. Ne-am vorbit cu încredere amicală şi ne-am acordat din nou viorile. Se termină coşmarul, care cortina şi Robles devine în 1982 laureat al Premiului Nobel. Îl merita cu prisosinţă.

Alva Myrdal

Suedia era reprezentată la Conferinţa de Dezarmare de soţia economistului Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel. Alva Myrdal era o persoană cultă şi agreabilă şi, ca orice nordic, îşi lua în serios răspunderile care îi reveneau. Întreţineam un dialog aproape continuu, având scaunele noastre vecine. Simţeam o nuanţă în ceea ce spunea oficial în discursuri, cu grijă politicoasă şi argumente serioase şi ceea ce comenta cu colegul său de bancă. Vedeam că întreţine o nemulţumire faţă de ritmul lent până la ineficienţă al lucrărilor şi faţă de atitudinea super-puterilor SUA şi URSS, care prezidau Conferinţa. Aceştia afişau interes şi solicitudine faţă de problema dezarmării, dar care nu rima cu tărăgănarea continuă a dezbaterilor şi, mai ales, cu absenţa măsurilor concrete. Superputerile aveau un subiect comun care le preocupa: teama că un război nuclear se va declanşa din alte motive decât voinţa lor. Au fost şi identificate şi analizate: accident tehnic, eroare de judecată şi interpretări false ale situaţiilor şi informaţiilor.

Clipboard01Îmi amintesc cele întâmplate cu problema experienţelor cu arme nucleare. Marile puteri le perfecţionau în urma lecţiilor deduse din funcţionarea lor. Numărul ridicat de explozii în atmosferă, indispuseseră opinia publică, care nu mai suporta să trăiască sub un cer ciuruit de bombe şi intoxicat de radiaţii. Fiecare dintre ele, cu măsuri exacte de putere, efecte şi radiaţii, era urmărită de observatorul puternic de la Uppsala, în Suedia. Cererea insistentă a neutrilor, cu care simpatiza tacit şi România, era interzicerea experienţelor în cele patru medii: apă, aer, sol şi subsol. Până la urmă, super-puterile au vrut să satisfacă opinia publică şi s-au înţeles între ele ca să interzică exploziile în aer, apă şi pe sol. Au semnat acest acord şi l-au supus adeziunii statelor la ONU, unde registrul de semnături s-a deschis în 1963. Alva Myrdal era îngrijorată: negocierile s-au purtat între puterile nucleare în secret şi, în paralel cu cele din Comisie, iar rezultatul a fost acordul bilateral care iarăşi ocolea Comisia. Deşi satisfăcea cerinţele ei în proporţie de trei pătrimi, lăsa liberă perfecţionarea armelor nucleare prin explozii subterane.

Interzicerea armelor chimice a urmat după protestele Comisiei faţă de „procedeul secretelor” celor mari. S-a reluat cursul obişnuit şi Comisia a putut elabora un tratat de interzicere a acestor arme chimice sau bacteriologice.

Tratamentul super-puterilor faţă de Comisie, „când cu ea, când fără ea”, a fost considerat jignitor de ţările neutre, în frunte cu Suedia. Ca rezultat, Alva Myrdal a publicat o carte, Jocul dezarmării, care s-a bucurat de aprecierea marelui public peste tot. Este o analiză documentată a poziţiei marilor puteri de a sabota, întârzia şi slăbi lucrările unei Comisii a Naţiunilor Unite şi de a nesocoti sistematic opinia tuturor ţărilor din afara alianţelor lor militare.

În 1970, aflându-mă la Stockholm, la o conferinţă ştiinţifică organizată de Institutul Nobel, am căutat-o pe colega mea de bancă la telefon. «Eşti aici? Vino să mă vezi», mi-a spus ea şi mi-a dat adresa. Am sosit la un bloc de piatră înnegrită de secole, unde, lângă intrare, un lift avea un buton pe care scria „Myrdal”. Liftul se deschidea drept în apartamentul ei. Totul era alb şi elegant în interior. Alva mi-a pregătit un ceai care a acompaniat schimbul amical de idei, întâmplări şi proiecte. «Vine şi soţul meu, îl vei întâlni», a spus ea. Dar după un timp, văzând că nu mai vine, m-am retras, asigurând-o de permanenta mea stimă şi gratitudine pentru tot ce am deprins de la ea în teoria şi practica negocierilor şi în diplomaţie. Peste zece ani, Alva Myrdal a primit, odată cu Robles, premiul Nobel pentru Pace. Cartea ei i l-a adus.