Unul pentru toţi

Am putea spune că în viaţa oamenilor şi în lumea ţărilor, două tendinţe contrare par să fie dominante: una este pentru integrare, cealaltă pentru separare. Soţul caută soţie, ca apoi să poată apărea divorţul, statele se unesc în federaţii, ca mai târziu acestea să se desfacă. Vechea Cehoslovacie a devenit Cehia şi Slovacia, Catalonia vrea să se desprindă de Spania şi Scoţia a vrut să iasă din Marea Britanie, dar s-a răzgândit.

A fost o epocă a imperiilor, care conţineau în pântecul lor state numeroase. Când a dispărut Imperiul Austro-ungar, după primul război mondial, au căpătat identitate alături de o Austrie mică, vreo şase ţări vecine. Chiar când Uniunea Sovietică ridica obrocul, tot vreo şase ţări s-au format în preajma sa. La sfârşitul imperiilor şi al coloniilor, plus războaiele de independenţă, am început să trăim cu peste 100 de state în plus.

Dar, în prezent, suflă vântul integrării. Statele au început să vadă cum se topesc caracteristicile lor, suveranitatea şi independenţa. Predau mari porţii din ele formaţiei integratoare. Se pomenesc antrenate în războaie şi în conflicte pe care nu şi le doreau. Se formează entităţi mari în care joacă un rol secund. Uniunea Europeană este un exemplu cras. La originea sa şi în capul extremiştilor care au visat-o stă mirajul nedeclarat ca atare al unei Europe federale. Are toate trăsăturile unui vechi imperiu: «Extinde-te cu orice preţ!» Dar în această formulă statele dispar şi devin provincii sau regiuni semiautonome. Motorul ei pare a fi productiv. Pentru anumite ţări a creat şi o monedă comună: EURO.

Dar neajunsurile au început să apară. Tot aşa şi euro-scepticii. Faptul că roadele sunt puţine se vede în felul cum prezintă statisticile o revistă ca The Economist. Grupul monedei EURO creşte economic cu +0,8%, faţă de SUA cu 2,2%, Turcia 3%, Australia la fel, India şi Malaiezia cu 6%, Pakistanul şi Columbia tot cu 6%, nemaivorbind de ritmul Chinei de 7,3%.

Neajunsurile integrării sar în ochi şi pentru bunul simţ al opiniei unui nespecialist. Este adevărat că dacă un aliat progresează, te trage după el. Dar există şi reversul: dacă el este în criză, te contaminează uşor. Unei ţări „integrate” nu poţi să îi spui «Descurcă-te!» pentru simplul fapt că şi-a predat mijloacele de a reacţiona unităţii din care face parte. Când unitatea patronală se antrenează, în stil imperialist în conflicte internaţionale, statele membre pot citi în ziare că se află în război, nebănuit şi nedorit. A fost cazul Greciei, ţară EURO, când a intrat în criză. A răspuns simplu: «Am predat şi cheile, sunt la Uniune. Să vină în ajutorul meu.» Dar oare vine?

Împarţi cu plăcere cu altul un succes, dar cu mare suferinţă şi durerile lui. Când un stat este de capul lui şi-l foloseşte singur ca să mobileze resurse şi să găsească soluţii la ivirea obstacolelor.

Iată de ce goana după integrare a început să se calmeze. Tot mai des se aud cuvintele: «Lăsaţi-ne în pace, ne descurcăm singuri.» Să fie un gest politic sau o simplă exprimare a unui realism sănătos şi a unei gândiri înţelepte?

Euroscepticism

SOLIDARITATEA

Clipboard01a

Un scriitor francez, admirator al Uniunii Europene, găseşte totuşi, în mod plângăreţ, un defect, o  slăbiciune a sistemului. A dispărut solidaritatea între oameni. Te poţi aştepta oare ca ea să se menţină şi să înflorească, când de două decenii bune, lovim în stat şi-l pângărim, drep concept demodat, sclerozat şi ineficient. De la cele mai vechi încercări de a face teorie politică, formula era simplă: statul a apărut ca ocrotitor, pavăză şi apărător al cetăţenilor săi. El veghează ca interesul public sau comun să fie urmărit şi respectat. Iar ceea ce îi leagă pe cetăţeni este solidaritatea lor. Toţi vor supravieţuire demnă, bunăstare şi pace. Toţi vor ca şcolile, spitalele, teatrele şi arenele sportive să funcţioneze bine. Nu mai putem desprinde statul de cetăţeni şi pe aceştia de liantul lor de solidaritate.

DIVERSITATE

dscn7709-largeEuropa ne îndeamnă să strigăm în cor: unitate, unitate. Aş prefera     ca pe tabla cu care ies în stradă să scrie: diversitate. Dacă Europa a putut aduce atâta contribuţie la civilizaţia contemporană este datorită diversităţii ţărilor ce o compun. În ce aveau unii se adăuga în ce prosperau alţii. Împreună completau realităţile în economie, cultură şi ştiinţă. Iar procesul cooperării presupune complementaritate.

Se va spune că în aceiaşi măsură Europa a fost terenul celor mai multor bătălii şi crize violente. De aceea e nevoie de unitate. E destul să ne uităm la Ţările de jos Belgia — rezultatul unei unificări, dar nici până azi n-a reuşit să împace două jumătăţi divizate de limbă şi culturi care au dus identităţi diferite. Cehii şi slovacii s-au unificat într-o ţară, care cu vremea iar s-a desfăcut în două. Românii şi-au unit principatele la care s-a adăugat Transilvania. Dar limba lor comună şi experienţa de a dejuca pe ocupanţii străini aducea probe că strategiile lor în istorie mărturisea prezenţa aceluiaşi tip mental. Când ieşi din cleştele unui mileniu, măreşti diversitatea pe continent şi o omagiezi.