De ce sunt englezii utilitarişti?

De câte ori întâlnim un cetăţean al unei ţări, ne întrebăm, într-o expresie populară, „ce hram poartă?”. Adică, ce calitate caracteristică ar putea fi atribuită minţii sale, care ţine şi ea de o mentalitate comună a societăţii. Se spune despre englezi că sunt prefăcuţi: „perfidul albion”. Dar aceasta este mai mult o răutate, decât o analiză serioasă. Cred că mai degrabă există raţiuni să îi numim „utilitarişti”. Deşi, utilitarismul a devenit acum numele unui sistem filozofic în mare stimă la englezi, înţelesul lui este simplu. A fi utilitarist înseamnă, de fapt, să te întrebi „La ce îmi foloseşte?”, când ai de-a face cu un obiect, o activitate sau chiar când faci cunoştinţă cu un om. Adică, răspunde la vreun interes de-al meu?

Să fim şi noi utilitarişti. Vrei să ştii la ce e bun să afli că englezii sunt utilitarişti? Sunt o mulţime de motive. Toţi oamenii trebuie să ia decizii în viaţa lor, unele fundamentale (pentru ce profesiune mă pregătesc?), altele curente (iau sau nu umbrela cu mine?). Există tot felul de propuneri pentru criteriul unei decizii. De largă acceptare a fost o propunere a psihologilor: „principiul plăcerii”. Adică, oamenii fac acele lucruri care la plac şi le resping pe cele care nu le aduc plăcere sau satisfacţie. Pentru Freud, lucrurile sunt simple: eros (adică plăcere) şi distrugere sau negaţie, ca instincte moştenite.

Dar uite că englezii par a gândi altfel. Nu „plăcere”, ci „utilitate”. Sunt şi lucruri neplăcute, pe care le accepţi, fiind utile. Este bine de ştiut acest lucru, fiindcă comunicăm cu ei, discutăm, negociem, avem comerţ şi proiecte comune. Să luăm diplomaţia. Iată masa rotundă unde se discută posibilitatea unui acord bilateral. Unul are propuneri şi celălalt reacţionează. Dacă ştii dinainte că celălalt este condus după un criteriu care îl caracterizează, formulezi ideea ta într-un mod care facilitează un răspuns pozitiv.

Nici englezii nu formează, din punctul de vedere al funcţionării minţii lor, un corp unitar.

Cineva spunea că anglo-saxonii se disting prin semne vizibile. Englezii au mâni mari şi capete prelungi, pentru că meseria lor de bază a fost navigaţia, în care tragi de funii şi te uiţi la cer, ca să vezi cum este vremea. Saxonii au mâni frumoase şi feţe rotunde, provenind dintr-o populaţie care avea meseriaşi şi negustori, stând la mese de lucru şi tejghele. De aici şi până la străbaterea mărilor este o distanţă mare.

Jeremy_BenthamUtilitarismul a fost teoretizat filozofic de un gânditor englez, Jeremy Bentham (1748-1832). Este plăcut să vezi cum pledează în limbajul vremii în favoarea utilitarismului, prin 13 argumente. „Este acea proprietate a oricărui obiect, de a produce beneficii, avantaje, plăcere, binele şi frumosul sau să prevină să nu se întâmple contrariul: nedreptatea, durerea, răutatea, nefericirea.” Dar, atenţie cine poate fi sau nu util. Obiectul, situaţia dată, cazul au principiile şi generalităţile raţionaliştilor. Suntem la antipod faţă de francezii care pornesc de la principiu ca să ajungă la caz, pe când englezii se încăpăţânează să trateze de la bun început fiecare caz cu gradul lui de utilitate.

Aceasta ar fi a doua mare diferenţă între cele două ţărmuri ale Canalului Mânecii. Dacă pleci din Anglia pe continent, te dezbari de cazuri şi cauţi principii generale. Un diplomat îmi explica importanţa cunoaşterii acestei trăsături: «Nu este de ajuns să traduc limba interlocutorului meu. Poate mai important este să cunosc gramatica pe care o foloseşte mintea lui. Şi, mai ales, sensul.»

Este bine să ştii că utilitarismul a fost un pariu răsplătitor. Cei care l-au folosit au ajuns, pentru o vreme, liderii lumii.

De ce sunt americanii pragmatici?

Dacă trecem oceanul, călătorind de la Europa teoriei la ţara aplicaţiilor ei, lăsăm în urmă continentul european al căutării adevărului, cu uneltele raţionamentului abstract şi ale teoriilor şi cu respectul francez al principiilor generale. Întâlnim acum oameni care nu se interesează de această latură. Unii cred că, datorită unei solidarităţi anglo-saxone, americanii vor întreba precum englezii utilitarişti: «La ce foloseşte?» Când acolo, americanul aflat în faţa unui obiect nou, îşi pune întrebarea: «Cum funcţionează şi cum este făcut?»

Gustul pentru noutate al americanilor este de mult cunoscut. Dar această deschidere nu este suficientă. Ei vor să afle cum se construieşte sau cum se fabrică acel obiect, după cum scrie, de obicei, în hârtia de însoţire a acestuia: „modul de funcţionare”. Ei se văd deja fabricanţii şi vânzătorii obiectului.

Pentru a se convinge, americanul recurge la experienţă. Într-atât preţuieşte această metodă, încât mulţi îl consideră empirist, un curent filosofic care pune experienţa înaintea teoriei. Este vorba despre o şcoală cu vechime, care are drept precursori pe Bacon, Hobbes, Locke şi alţii. Miezul ei era negarea ideilor înnăscute şi pretenţiile raţionalismului, ale cărei generalizări abstracte nu sunt altceva decât afirmaţii mai mult sau mai puţin probabile. Pentru ei, cunoaşterea rezultă din experienţă.

Cunoaşterea în această perspectivă pleacă de jos şi se urcă în sus, invers decât la raţionalişti, unde coboară de sus, de la principii generale şi abstracte, la cazuri concrete şi la aplicaţii. Cele două direcţii caracterizează din punct de vedere logic, deducţia şi inducţia. Americanul se înscrie, astfel, în şcoala inductivă. Nu de la idei la fapte reale, ci invers, de la fapte şi experienţe la idei şi generalităţi.

Această abordare se vede în felul în care este privită ştiinţa. Ea se bazează la europeni pe teorie, iar la americani accentul este plasat pe aplicaţiile ştiinţei. Fără a nega rolul clarificator al teoriilor, interesul americanilor se îndreaptă spre aplicaţiile ştiinţei, unei prevalentă este experienţa. Aceasta se vede şi în şcoli, unde laboratorul este mai important, uneori, decât sala de curs.

bostonteaparty1746Am asistat odată într-o universitate din New York la deschiderea unui curs de drept internaţional. După manualele europene pe care le ştiam, mă aşteptam la date istorice, principii de bază, la axiome, ca să utilizez un termen matematic şi idei de bază din care decurg aplicaţiile. Cursul a început brusc şi fără nicio altă introducere cu prezentarea litigiului juridic în circulaţia vaselor străine într-un port american. Ce ne era, deci, oferit? Un caz, care constituia o experienţă reală, cu învăţăminte pentru viitor.

M-am întrebat dacă SUA au folosit experienţele trecutului în formularea politicii lor externe. La o primă vedere, unele evenimente confirmă acest lucru. Rolul Americii în primul război mondial şi sprijinul dat Antantei a fost călăuzitor pentru ceea ce Roosevelt a făcut pentru europenii aflaţi în criză. Chiar şi iniţiativa de a crea ONU, după ce altădată avusese ideea Ligii Naţiunilor (la activitatea căreia, din păcate, nu a participat), a fost luată cu speranţa că ea va dăinui şi, de aceea, sediul a fost propus New York-ului. În alte împrejurări, nu s-a văzut acest lucru. Este cazul relaţiei cu Asia. Toate acţiunile Americii, inclusiv Vietnamul, au fost pierzătoare sau neprielnice pentru ea.

Dar, de fapt, nu putem să dăm vina pe insuficienta atenţie dată experienţei. Mai degrabă, trebuie să înţelegem ce greu este pentru un stat să ia decizii lucide în condiţiile în care două partide puternice împart ţara într-un perpetuu război intern surd, în care fiecare subminează sistematic iniţiativele celuilalt. Americanul de rând, practic şi empirist, ar merita o soartă mai bună.

AICI E PROBLEMA

TDAH TRATAMIENTO PSICOPEDAGOGICOMă întrebaţi dacă m-a impresionat ceva, de neuitat, în primii ani ai şcolii? Da, cred că având vreo 15 ani, am beneficiat la liceul din Beiuş de un eminent profesor de matematică şi în paralel de o culegere de probleme a unor călugări francezi, mare cât o enciclopedie. Am descifrat o atracţie pentru rezolvarea de probleme şi chiar o plăcere în a o face zi după zi şi apoi oră după oră. Am devenit rezolvator de probleme, cu numele citat în revista de matematică pentru elevi. Propoziţiile acestei îndeletniciri îmi apar acum fabuloase: cam 5000 probleme rezolvate în cursul celor 4 ani de curs superior liceal. Când am păşit pragul universităţii la matematică şi filosofie, ideea problemelor mi-a revenit. Observam că toate frământările, ciocnirile sau acordurile, toate deciziile sau negocierile, pot fi considerate probleme de rezolvat şi le tratam ca atare.

Din această idee se trage şi o altă concluzie. Întrucât problemele sociale, politice, economice şi altele fac apel la mai multe discipline, ideea de specializare e înlocuită de aceea de multidisciplinalitate. Lumea aplaudă pe specialist în conducere. El devine „expertul”. Am luat direcţia mai puţin faimoasă de a consulta orice discipline ar fi nevoie. Ce risipă, veţi zice. Ce fragmentare! Poate că da. Dar în unele profesiuni, diplomaţie de pildă, orizontul larg al pluridisciplinarităţii, face bine.