Anxietatea

Omul este un animal anxios. Se naşte cu aceasta. I se mai zice nelinişte, aşteptare încordată, tulburare, angoasă. Degeaba şi-au apropriat psihiatrii termenul în bolile mentale, este o stare fundamentală. În stare mai accentuată, devine frică, teamă. Universalitatea şi gravitatea anxietăţii sunt cunoscute. Frica este prezentă în comportamentul politic, economic şi social. Stă la masă cu şefii de state şi apoi coboară pe o scară uriaşă, până când ajunge la soldaţi din tranşee sau ţăranii de pe câmp, care cu acest sentiment se gândesc la dezastrele inundaţiilor, bolilor şi necazurilor de orice fel.

AnxietyNu doar frica este mlădiţa anxietăţii, ci una dintre cele mai omniprezente înzestrări ale minţii omului: credinţele. Anxietatea se ţine de mână cu incertitudinea; ambele sunt nelinişti, îndoieli supărătoare, perturbatoare, incompatibile cu fericirea şi siguranţa pe care şi le doresc oamenii. Cum să alungi aceste stări de încordare? Credinţele ferme sunt un răspuns. Raţionalitatea este firavă şi nobilă. În contrast cu ea, credinţa este cea care atrage popoarele. Filozofii care au spus că încep să existe când se îndoiesc, precum şi relativismul din ştiinţe nu par apţi de a alunga anxietatea. În schimb, în mod voluntar şi entuziaşti, oamenii acceptă jugul credinţelor, care îi scapă de griji şi angoase neplăcute.

Ne uităm la Globul nostru. Are o hartă geografică, una politică a statelor, alta economică a dezvoltării şi avuţiei. Dar mai mult ne spune harta religiilor, în care creştinismul şi islamismul acoperă împreună jumătate din populaţia lumii. Cu această hartă putem urmări războaiele care au loc, litigiile, confruntările, rivalităţile şi luptele pentru putere, care frânează civilizaţia şi sugrumă culturile. Ne alungăm anxietatea devenind tari, duri, criminali şi sălbatici.

Pacea lui Freymond

Jacques Freymond, în poziţia sa de Director al Institutului Internaţional de Înalte Studii Diplomatice şi cercetător neobosit în problemele relaţiilor internaţionale, era prin anii ’60-70 una dintre cele mai recunoscute autorităţi în sfera diplomaţilor. La institutul său se făcea carte serioasă şi a-i fi elev însemna mai mult decât o diplomă. Exigenţă, disciplină, orizont larg şi analiză profundă. Simţeai mâna unui colonel al armatei elveţiene (generali nu există), preocupat de tema război şi pace, dar şi obsedat de poziţia de neutralitate a Elveţiei, pe care şi-a păstrat-o cu mari sacrificii în cel de-al doilea război mondial. Primejdia nu venea din partea Alianţei antifasciste, care respecta pe elveţieni, ci din partea vecinilor germani. Simpatia şi înclinarea elveţienilor neutri mergeau în direcţia aliaţilor.

1110O poveste spune că, în cursul războiului, avioanelor americane ce pornesc din sud ca să bombardeze pe inamic trec peste Elveţia. Centrele ei de control aerian le văd şi le transmit: «Sunteţi deasupra unui stat neutru şi nu aveţi autorizaţie de zbor. Întoarceţi-vă imediat.» Avioanele răspund «Ştim, ştim» şi îşi văd de drum. A doua somaţie: «Vă somăm să coborâţi imediat, altfel vă vom obliga să o faceţi.» «Ştim, ştim», răspund americanii, continuându-și zborul. «Întrucât n-aţi coborât, vom fi obligaţi să tragem.» «Ştim, ştim.» Se aude artileria antiaeriană elveţiană. Este rândul americanilor să comunice: «Aţi tras mai jos decât noi şi în urma noastră.» «Ştim, ştim», răspund elveţienii.

În cursul prieteniei noastre care a început prin anii ’60, am învăţat de la Freymond multe lucruri preţioase pentru un diplomat. Dar, în mod special, m-au impresionat vederile sale privind pacea şi războiul. Era şi membru în conducerea Crucii Roşii, singura formă de a se implica în războaie fiind prin victimele lor. «Pacea este un lucru fragil», spunea Freymond. «În cadrul ei se pot duce războaie neviolente.» Dădea drept exemplu un război dus de presă, în care defăimarea şi atacurile verbale cad pe capul duşmanilor ca nişte şrapnele. «Dar câte sunt metodele de a lovi o ţară, de a îi produce daune, de a o scoate din joc, de a o face complet neputincioasă, incapabilă de a ataca sau riposta la atacuri! Eşti de acord că un război civil polarizează o ţară?», spunea el. Dar nu e nevoie chiar de război civil. Este destul să se năruiască capacitatea populaţiei de a rămâne unită în faţa unui pericol comun sau pentru a realiza un proiect comun. Unitatea de vederi şi credinţe, condiţie vitală pentru supravieţuire, poate fi spulberată de haos, dezorientare sau ranchiună. Un puhoi de certuri interne, luptele intense pentru putere duse de politicieni inconştienţi, fărâmiţarea opiniei publice într-o miriadă de păreri, superstiţii sau mitologii, fac ca o ţară să fie învinsă înainte ca ea să poarte un război.