ONU şi jungla

Mă aflam în Sudan, unde un dictator luminat era doritor de înnoiri şi deschideri pentru ţara sa căzută în toropeală. A ales un ministru de externe, format în universităţile englezeşti şi a reuşit să stabilească pacea cu sudul aflat în permanentă revoltă faţă de capitala Khartoum. A numit un sudist în guvern şi pacea s-a înscăunat. Ministrul de externe a convocat la Khartoum o conferinţă internaţională consacrată dezvoltării şi iat-o întrunită cu personalităţi remarcabile de la ONU. Eram şi eu printre invitaţi şi România era bine văzută datorită poziţiei şi experienţei sale. La sfârşitul conferinţei, ţinută la Parlament, am fost pus să fac un raport general al lucrărilor.

Pentru invitaţi, şeful statului a oferit un avion ca să ducă pe cei dornici în sud, să le arate rezultatele pacificării. Ajungem, astfel, la Juba, la extremul sud al ţării, care din rebelă devenise loială. Singura clădire mai ca lumea era un fost hotel pentru vânătorii de lei englezi, în perioada colonială. Mi se dă un loc într-o construcţie nouă, un fel de motel, cu camere simple, dar curate. Petrec noaptea singur aici şi dimineaţa aud voci în buza pădurii, lângă care mă aflam. Curios, mă apropii de un grup de tineri, care se sfătuiau cu caietele deschise în faţă. Îi întreb de unde vin şi îmi spun că în timpul conflictelor s-au refugiat într-un loc ferit, lângă Uganda, unde un misionar vestic deschisese o şcoală. Văzând că nu are mari şanse în pădurea în care plonjase, el a întemeiat o şcoală şi, îndrăzneţ, a cerut sprijin de la ONU. Organizaţia de la New York, care se întâlnea rar cu asemenea proiecte în plină junglă, a aprobat finanţarea. Şi, astfel, elevii şcolii au învăţat englezeşte şi au avut parte de o educaţie destul de riguroasă.

Acum, elevii absolvenţi aspirau spre Khartoum, unde sperau să fie admişi la Universitate. În gândul meu, după ce lucrasem la ONU, îmi ziceam că puţine rezultate reale şi constructive ca acesta din junglă ar putea fi enumerate.

Cum tinerii, uluitor de moderni pentru locul pe care îl părăseau, se izbiseră de dificultăţi la matematică, m-am aşezat lângă ei şi am dat o „consultaţie”. Am fost impresionat de candoarea lor, dar şi de dorinţa fermă de emancipare care îi anima. Le-am dorit succes şi învingerea obstacolelor pe un drum atât de lung şi apoi în viaţă.

Acum, când Juba este pe lista războaielor deschise, amintirea păcii şi armoniei din sudul extrem al Sudanului mă face să reflectez la desele şi nemiloasele schimbări la faţă ale istoriei.

După Juba, ministrul care însoţea pe delegaţii străini ne-a mai dus la o altă localitate, Amadi cred, unde voia să arate paşii modernizării. Dovada era construcţia unui closet public în centrul oraşului, ce consta dintr-o groapă uriaşă aflată sub un etaj plin de closete, al căror produs se scurgea în groapă. Cu aceeaşi mândrie spunea că ţări europene ca Bulgaria ajută la urbanizarea aşezării. Au construit o fabrică de suc de roşii în oraş. «Funcţionează?», am întrebat. «Nu pentru moment», a fost răspunsul. «Pentru că noi n-avem roşii în regiune.» Nu voiam să descurajez acest început firav şi ciudat de modernizare, întrucât intenţiile erau ferme şi motorul inovaţiilor era activ.

Dacă jungla poate trimite studenţi la Universitate şi dacă ONU este în mod generos prezent în ea, atunci toate speranţele pentru o lume mai bun sunt justificate.

A-family-walks-down-a-dus-001

Români în Africa toridă

Mă aflam la Khartoum, într-o vară în care înregistram un record personal. Cea mai ridicată temperatură a vieţii mele: 50º C. Nici nu-mi închipuiam cum se poate ridica un termometru atât de sus şi, mai ales, cum se putea trăi la atâtea grade. Spre surpriza mea, experienţa nu era devastatoare, întrucât aerul era uscat şi greutăţile respiraţiei încep când aerul este simultan cald şi umed, aşa cum se întâmplă la malul american al Atlanticului.

Ştiam că o echipă de constructori români este venită pentru ridicarea clădirii noi a Parlamentului. Era un titlu merituos pentru România, dar care devenea fabulos pentru faptul că Parlamentul se ridica la locul de întâlnire a Nilului Alb cu Nilul Albastru. Se spune că este unul dintre puţinele puncte ale globului, care poate fi văzut şi identificat din cosmos.

«La ora asta», mi-am zis, «în miezul zilei, desigur că constructorii noştri aşteaptă seara ca să înceapă lucrul. Trebuie să le fac o vizită.» Nu sunt la hotel. Or fi la clădire? Da şi încă în interiorul ei, unde nu era aerisire. Erau pe schele, cărau bidoane, vopseau pereţii. Incredibil. Îl trag la o parte pe şeful lor. «Lucraţi pe o temperatură ca aceasta?» «Ce să facem?», răspunde el. «Avem termen de predare şi trebuie să îl respectăm.» I-am admirat din suflet.

Sudanul, geografic, este un imens pustiu în care sunt punctate ici şi colo oraşe şi aşezări umane. Problema cea grea a deşertului nu este căldura, ci viziunile. Într-o zi mergeam prin pustiu cu maşina, când a început o furtună de nisip. Şoferul ambasadei mai trăise clipe asemănătoare. A tras maşina într-o margine de şosea şi a aşteptat, spunându-ne să nu ne speriem când automobilul va fi acoperit de nisip. «Se curăţă uşor», a zis el. La sfârşitul prevăzut de el, peste o oră-două, a spus calm: «Am biruit-o şi pe asta». Într-o noapte senină, am mers iarăşi prin deşert de la un oraş la altul. N-a fost nicio furtună, dar s-a produs un fenomen neobişnuit pentru mine. Mă uitam pe geam şi vedeam copaci pe marginea şoselei, unul după altul. «Ce este asta?», am întrebat uluit pe însoţitor. El mi-a spus calm: «Este fata morgana, iluzie totală, vedeţi copaci ce nu există.»

La insistenţele neobositului şi productivului nostru reprezentant comercial, pe care l-a îndrăgit şi şeful statului căruia îi spunea glume, uneori piperate, am luat încă o dată calea deşertului ca să ajung la regiuni mai fertile, cum ar fi crescătoriile de bumbac. «Este cel mai bun bumbac din lume», mă asigura omul care mă însoţea. «Trebuie văzut.» Ajungem la o clădire, unde într-o sală mare cu ferestre închise, pe o căldură uriaşă, lucrau duzini de femei, care băteau într-un nor de praf, cu ciocane de lemn sau în meliţe de mână, plantele de bumbac mai înalte ca ele. Dacă am compătimit pe constructorii noştri că lucrează în aer cald şi sufocant, acum aveam în faţă un tablou care funcţionează pentru bietele femei o viaţă întreagă. Erau supravegheate de un controlor nemilos, care nu admitea nici încetinirea, nici răgazul. De ce cel mai bun bumbac din lume cere cele mai mari suferinţe pentru femei? M-am întristat până la a uita că acasă voi dormi acoperit de bumbacul sudanez.

14198554512513854831_750x500

Geniul

Mă întâlnesc cu un prieten vechi, din studenţie. Veneam din direcţii diferite: eu fizico-matematici, el litere. Eu mă afundasem în calcule, iar el în poezie. Vocaţiile noastre nu puteau fi mai diferite: eu eram cu picioarele pe pământ şi el cu capul în nori. Probabil că acest contrast ne făcea să avem întotdeauna o conversaţie interesantă şi chiar să ne mărturisim visele şi ambiţiile Ne-am revăzut apoi, de câteva ori, din ce în ce mai serioşi, mai gânditori şi mai cufundaţi în treburile proprii. Drumurile ni se încrucişau din când în când şi ieri, coborând din autobuz, am dat, din nou, de el. «Ce faci?» «Bine, dar tu?» În loc de răspuns, se uită la ceas şi îmi zice: «Ai puţin timp? Aş vrea să îţi spun ceva.» «De ce nu? Plimbarea prin parcul Herăstrău este întotdeauna plăcută.» Pe o bancă, lângă lac, oftează şi îmi spune: «Mi se întâmplă un lucru ciudat şi nu îl pot încredinţa oricui.» «Te rog», i-am zis, «ne ştim de un veac.» «Iată despre ce este vorba. Am descoperit că sunt un geniu.» «Splendid», am zis, dar de ce urci aşa dintr-o dată toate treptele: hărnicie, trudă chiar, inspiraţie, apoi imaginaţie? «Aşteaptă puţin», zise el. «Eu sunt geniu în fiecare zi între ora 5 şi 6 dimineaţa. Atunci îmi vin idei formidabile, titluri de proiecte, ce mai încoace şi încolo, întrezăresc o operă măreaţă.» «Toate bune», zic, ca să nu îl contrazic, «dar ce este cu orele acelea matinale?» «Şi eu m-am întrebat», spune «şi, în fine, am găsit motivul.» «Pot să îl ştiu şi eu?» «Dacă ai răbdare, da. Explicaţia am găsit-o cercetând nişte texte ale psihologilor şi ale filosofiei. Se ştie, de altfel, că în fiecare om există o entitate conştientă şi un alt personaj, care este subconştientul. Primul este stăpân ziua, pe lumină. Celălalt, noaptea, în somn. Ei bine, pe la ora 5, subconştientul, care şi-a terminat veghea, dă să plece şi deschide uşa, la care apare conştientul ca să mă ia în primire. Dar ei nu se înţeleg bine. Sunt adevăraţi rivali. Merg până la a se certa. Se vorbesc de rău şi se luptă pentru supremaţie.» «Şi crezi că s-au luat la harţă la uşa aia?» «Nu, dimpotrivă. Încă nu îşi preluaseră rolurile, pentru că eu, între somn şi starea trează, eram şi al unuia şi al celuilalt. Este cel mai propice moment pentru mine. Sunt politicoşi, se respectă reciproc şi, culmea, colaborează. Asta înseamnă şansa cea mare, genius-Fool-2zenitul. Când cooperează ei, la mine se naşte geniul. Atunci sunt suflul creaţiei, simt ideile ca şi cum aş pune mâna pe ele, apar proiectele, totul se exprimă în ritm şi rimă.» «Grozav», am spus, «dar câtă vreme stau aşa ca fraţii?» «Din păcate, nu prea mult. Preţ de un ceas. Apo se despart şi devin reci şi recalcitranţi unul faţă de celălalt.» «Ce păcat», zic, «dar măcar tot ţi-au dăruit ceva.» «Nu, asta este nefericirea! Când ei se ceartă, geniul meu dispare. Şi asta se întâmplă pe la 6 dimineaţa. Când mă trezesc, simt că sunt sub jurisdicţia unuia singur, care îmi impune regulile acestei vieţi seci şi aspre pe care o trăim cu toţii.» «Stai puţin», încerc eu să clarific lucrurile. «Ţi s-a dat geniul, nu îl iei cu tine şi nu îl duci unde îţi trebuie?» «Cred că nu ai înţeles bine cât de rău se duşmănesc tutorii mei. Când mă preia, conştientul şterge cu buretele tot ce am dobândit temporar, în ora mea glorioasă. Devin, din nou, bietul pălmaş cu coate rupte. Sper să înţelegi mai bine suferinţa mea şi să îmi dai un sfat. Ce să fac?» «Recunosc că nu este uşor să găsesc o soluţie. Este dramă curată tot ce spui. Te văd răvăşit. Mai întâi, recâştigă-ţi încrederea! Uită-te în jur. Crezi că o omenire întreagă trăieşte fără obstacole, greutăţi, ostilitate chiar? Şi, totuşi, ea zice: ‘Cât respir, sper’. Reia-ţi poezia. Lucrează. Adu-ţi aminte că un mare inventator a spus că creaţia sa este 1% inspiraţie şi restul de 99% transpiraţie. Hai, curaj!» «Cum să revin la banalitate, mediocritate, birocratism? Crezi că este uşor, după ce ai aflat că eşti un geniu, fie şi pe termen scurt? Altceva nu îţi vine în minte?» Încolţit astfel, i-am spus: «Citeşte pe Eminescu, îl ştii, patronul vostru. El a scris Geniu pustiu