Alva Myrdal

Suedia era reprezentată la Conferinţa de Dezarmare de soţia economistului Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel. Alva Myrdal era o persoană cultă şi agreabilă şi, ca orice nordic, îşi lua în serios răspunderile care îi reveneau. Întreţineam un dialog aproape continuu, având scaunele noastre vecine. Simţeam o nuanţă în ceea ce spunea oficial în discursuri, cu grijă politicoasă şi argumente serioase şi ceea ce comenta cu colegul său de bancă. Vedeam că întreţine o nemulţumire faţă de ritmul lent până la ineficienţă al lucrărilor şi faţă de atitudinea super-puterilor SUA şi URSS, care prezidau Conferinţa. Aceştia afişau interes şi solicitudine faţă de problema dezarmării, dar care nu rima cu tărăgănarea continuă a dezbaterilor şi, mai ales, cu absenţa măsurilor concrete. Superputerile aveau un subiect comun care le preocupa: teama că un război nuclear se va declanşa din alte motive decât voinţa lor. Au fost şi identificate şi analizate: accident tehnic, eroare de judecată şi interpretări false ale situaţiilor şi informaţiilor.

Clipboard01Îmi amintesc cele întâmplate cu problema experienţelor cu arme nucleare. Marile puteri le perfecţionau în urma lecţiilor deduse din funcţionarea lor. Numărul ridicat de explozii în atmosferă, indispuseseră opinia publică, care nu mai suporta să trăiască sub un cer ciuruit de bombe şi intoxicat de radiaţii. Fiecare dintre ele, cu măsuri exacte de putere, efecte şi radiaţii, era urmărită de observatorul puternic de la Uppsala, în Suedia. Cererea insistentă a neutrilor, cu care simpatiza tacit şi România, era interzicerea experienţelor în cele patru medii: apă, aer, sol şi subsol. Până la urmă, super-puterile au vrut să satisfacă opinia publică şi s-au înţeles între ele ca să interzică exploziile în aer, apă şi pe sol. Au semnat acest acord şi l-au supus adeziunii statelor la ONU, unde registrul de semnături s-a deschis în 1963. Alva Myrdal era îngrijorată: negocierile s-au purtat între puterile nucleare în secret şi, în paralel cu cele din Comisie, iar rezultatul a fost acordul bilateral care iarăşi ocolea Comisia. Deşi satisfăcea cerinţele ei în proporţie de trei pătrimi, lăsa liberă perfecţionarea armelor nucleare prin explozii subterane.

Interzicerea armelor chimice a urmat după protestele Comisiei faţă de „procedeul secretelor” celor mari. S-a reluat cursul obişnuit şi Comisia a putut elabora un tratat de interzicere a acestor arme chimice sau bacteriologice.

Tratamentul super-puterilor faţă de Comisie, „când cu ea, când fără ea”, a fost considerat jignitor de ţările neutre, în frunte cu Suedia. Ca rezultat, Alva Myrdal a publicat o carte, Jocul dezarmării, care s-a bucurat de aprecierea marelui public peste tot. Este o analiză documentată a poziţiei marilor puteri de a sabota, întârzia şi slăbi lucrările unei Comisii a Naţiunilor Unite şi de a nesocoti sistematic opinia tuturor ţărilor din afara alianţelor lor militare.

În 1970, aflându-mă la Stockholm, la o conferinţă ştiinţifică organizată de Institutul Nobel, am căutat-o pe colega mea de bancă la telefon. «Eşti aici? Vino să mă vezi», mi-a spus ea şi mi-a dat adresa. Am sosit la un bloc de piatră înnegrită de secole, unde, lângă intrare, un lift avea un buton pe care scria „Myrdal”. Liftul se deschidea drept în apartamentul ei. Totul era alb şi elegant în interior. Alva mi-a pregătit un ceai care a acompaniat schimbul amical de idei, întâmplări şi proiecte. «Vine şi soţul meu, îl vei întâlni», a spus ea. Dar după un timp, văzând că nu mai vine, m-am retras, asigurând-o de permanenta mea stimă şi gratitudine pentru tot ce am deprins de la ea în teoria şi practica negocierilor şi în diplomaţie. Peste zece ani, Alva Myrdal a primit, odată cu Robles, premiul Nobel pentru Pace. Cartea ei i l-a adus.