INVITAȚIE la conferința prilejuită de împlinirea a 60 de ani de la acceptarea României în calitate de stat membru al ONU (25.11.2015)

12209223_989914011081807_64693703_oÎn urmă cu 60 de ani, la 14 decembrie 1955, România devenea, alături de alte 15 state, membru cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU). Contextul geopolitic postbelic şi constituirea ONU vor marca reaşezarea relaţiilor internaţionale într-o nouă configuraţie, ducând la noi raporturi diplomatice între naţiuni, reunite în cadrul ONU în vederea atingerii unor aspiraţii comune ce vizau, în primul rând, menţinerea păcii în lume.

Cu această ocazie vă invităm să participanți în cadrul unui eveniment public organizat de Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu” al AcademieiRomâneFundația Universitară a Mării Negre și Masterul Studii de securitate – Analiza informațiilor din cadrul Facultății de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București.

MIERCURI | 25 NOIEMBRIE 2015 | ORA 17:00

Sala de Consiliu a Facultății de Sociologie și Asistență Socială

(Bd. Schitu Măgureanu nr. 9, sector 5, București)

Conferențiar: Academician Mircea Malița, fost diplomat și membru al primei delegații românești la ONU.

Bookfest 2015: Mircea Maliţa – „Secolul meu scurt” (Editura RAO)

Înregistrare cu academicianul Mircea Maliţa, prilejuită de lansarea , pe 21 Mai 2015, a volumului său „Secolul meu scurt”, apărut la Editura RAO. Eveniment în cadrul Salonului internaţional de carte Bookfest 2015

Mircea Malița, „Secolul meu scurt”

maxresdefaultAutor: Mircea Malița

Editura: RAO

An apariție: 2015

Concepută sub forma unei autobiografii, dar care prezintă pe parcurs şi un stil memorialistic, cartea lui Mircea Maliţa face o incursiune în istoria României antebelice şi postbelice, oferind un tablou politic, economic şi cultural de o fineţe aparte şi cu o uimitoare minuţiozitate asupra detaliilor. Mai mult, lucrarea poate fi asemuită şi cu un adevărat Jurnal de călătorie cu popasuri pe tot globul, datorită activităţii de diplomat, preşedinte al mai multor organizaţii internaţionale şi asociaţii pe care a avut-o autorul. El alcătuieşte o remarcabilă galerie de oameni politici, academicieni, scriitori, economişti, cât şi alţi oameni cu alte preocupări din multe domenii, un tablou graţie căruia descoperim lucruri pe care, e posibil, istoria să le fi omis sau, pur şi simplu, să fi rămas în dosare secrete. »

Unul pentru toţi

Am putea spune că în viaţa oamenilor şi în lumea ţărilor, două tendinţe contrare par să fie dominante: una este pentru integrare, cealaltă pentru separare. Soţul caută soţie, ca apoi să poată apărea divorţul, statele se unesc în federaţii, ca mai târziu acestea să se desfacă. Vechea Cehoslovacie a devenit Cehia şi Slovacia, Catalonia vrea să se desprindă de Spania şi Scoţia a vrut să iasă din Marea Britanie, dar s-a răzgândit.

A fost o epocă a imperiilor, care conţineau în pântecul lor state numeroase. Când a dispărut Imperiul Austro-ungar, după primul război mondial, au căpătat identitate alături de o Austrie mică, vreo şase ţări vecine. Chiar când Uniunea Sovietică ridica obrocul, tot vreo şase ţări s-au format în preajma sa. La sfârşitul imperiilor şi al coloniilor, plus războaiele de independenţă, am început să trăim cu peste 100 de state în plus.

Dar, în prezent, suflă vântul integrării. Statele au început să vadă cum se topesc caracteristicile lor, suveranitatea şi independenţa. Predau mari porţii din ele formaţiei integratoare. Se pomenesc antrenate în războaie şi în conflicte pe care nu şi le doreau. Se formează entităţi mari în care joacă un rol secund. Uniunea Europeană este un exemplu cras. La originea sa şi în capul extremiştilor care au visat-o stă mirajul nedeclarat ca atare al unei Europe federale. Are toate trăsăturile unui vechi imperiu: «Extinde-te cu orice preţ!» Dar în această formulă statele dispar şi devin provincii sau regiuni semiautonome. Motorul ei pare a fi productiv. Pentru anumite ţări a creat şi o monedă comună: EURO.

Dar neajunsurile au început să apară. Tot aşa şi euro-scepticii. Faptul că roadele sunt puţine se vede în felul cum prezintă statisticile o revistă ca The Economist. Grupul monedei EURO creşte economic cu +0,8%, faţă de SUA cu 2,2%, Turcia 3%, Australia la fel, India şi Malaiezia cu 6%, Pakistanul şi Columbia tot cu 6%, nemaivorbind de ritmul Chinei de 7,3%.

Neajunsurile integrării sar în ochi şi pentru bunul simţ al opiniei unui nespecialist. Este adevărat că dacă un aliat progresează, te trage după el. Dar există şi reversul: dacă el este în criză, te contaminează uşor. Unei ţări „integrate” nu poţi să îi spui «Descurcă-te!» pentru simplul fapt că şi-a predat mijloacele de a reacţiona unităţii din care face parte. Când unitatea patronală se antrenează, în stil imperialist în conflicte internaţionale, statele membre pot citi în ziare că se află în război, nebănuit şi nedorit. A fost cazul Greciei, ţară EURO, când a intrat în criză. A răspuns simplu: «Am predat şi cheile, sunt la Uniune. Să vină în ajutorul meu.» Dar oare vine?

Împarţi cu plăcere cu altul un succes, dar cu mare suferinţă şi durerile lui. Când un stat este de capul lui şi-l foloseşte singur ca să mobileze resurse şi să găsească soluţii la ivirea obstacolelor.

Iată de ce goana după integrare a început să se calmeze. Tot mai des se aud cuvintele: «Lăsaţi-ne în pace, ne descurcăm singuri.» Să fie un gest politic sau o simplă exprimare a unui realism sănătos şi a unei gândiri înţelepte?

Euroscepticism

ONU şi jungla

Mă aflam în Sudan, unde un dictator luminat era doritor de înnoiri şi deschideri pentru ţara sa căzută în toropeală. A ales un ministru de externe, format în universităţile englezeşti şi a reuşit să stabilească pacea cu sudul aflat în permanentă revoltă faţă de capitala Khartoum. A numit un sudist în guvern şi pacea s-a înscăunat. Ministrul de externe a convocat la Khartoum o conferinţă internaţională consacrată dezvoltării şi iat-o întrunită cu personalităţi remarcabile de la ONU. Eram şi eu printre invitaţi şi România era bine văzută datorită poziţiei şi experienţei sale. La sfârşitul conferinţei, ţinută la Parlament, am fost pus să fac un raport general al lucrărilor.

Pentru invitaţi, şeful statului a oferit un avion ca să ducă pe cei dornici în sud, să le arate rezultatele pacificării. Ajungem, astfel, la Juba, la extremul sud al ţării, care din rebelă devenise loială. Singura clădire mai ca lumea era un fost hotel pentru vânătorii de lei englezi, în perioada colonială. Mi se dă un loc într-o construcţie nouă, un fel de motel, cu camere simple, dar curate. Petrec noaptea singur aici şi dimineaţa aud voci în buza pădurii, lângă care mă aflam. Curios, mă apropii de un grup de tineri, care se sfătuiau cu caietele deschise în faţă. Îi întreb de unde vin şi îmi spun că în timpul conflictelor s-au refugiat într-un loc ferit, lângă Uganda, unde un misionar vestic deschisese o şcoală. Văzând că nu are mari şanse în pădurea în care plonjase, el a întemeiat o şcoală şi, îndrăzneţ, a cerut sprijin de la ONU. Organizaţia de la New York, care se întâlnea rar cu asemenea proiecte în plină junglă, a aprobat finanţarea. Şi, astfel, elevii şcolii au învăţat englezeşte şi au avut parte de o educaţie destul de riguroasă.

Acum, elevii absolvenţi aspirau spre Khartoum, unde sperau să fie admişi la Universitate. În gândul meu, după ce lucrasem la ONU, îmi ziceam că puţine rezultate reale şi constructive ca acesta din junglă ar putea fi enumerate.

Cum tinerii, uluitor de moderni pentru locul pe care îl părăseau, se izbiseră de dificultăţi la matematică, m-am aşezat lângă ei şi am dat o „consultaţie”. Am fost impresionat de candoarea lor, dar şi de dorinţa fermă de emancipare care îi anima. Le-am dorit succes şi învingerea obstacolelor pe un drum atât de lung şi apoi în viaţă.

Acum, când Juba este pe lista războaielor deschise, amintirea păcii şi armoniei din sudul extrem al Sudanului mă face să reflectez la desele şi nemiloasele schimbări la faţă ale istoriei.

După Juba, ministrul care însoţea pe delegaţii străini ne-a mai dus la o altă localitate, Amadi cred, unde voia să arate paşii modernizării. Dovada era construcţia unui closet public în centrul oraşului, ce consta dintr-o groapă uriaşă aflată sub un etaj plin de closete, al căror produs se scurgea în groapă. Cu aceeaşi mândrie spunea că ţări europene ca Bulgaria ajută la urbanizarea aşezării. Au construit o fabrică de suc de roşii în oraş. «Funcţionează?», am întrebat. «Nu pentru moment», a fost răspunsul. «Pentru că noi n-avem roşii în regiune.» Nu voiam să descurajez acest început firav şi ciudat de modernizare, întrucât intenţiile erau ferme şi motorul inovaţiilor era activ.

Dacă jungla poate trimite studenţi la Universitate şi dacă ONU este în mod generos prezent în ea, atunci toate speranţele pentru o lume mai bun sunt justificate.

A-family-walks-down-a-dus-001

pagina urmatoare »